Lista numerelor

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.

Caritatea nu o construim noi; ne invadează prin harul lui Dumnezeu: pentru că el ne-a iubit pe noi mai întâi¹⁸. Este bine să ne pătrundem profund cu acest adevăr minunat: Dacă putem să îl iubim pe Dumnezeu, este pentru că am fost mai întâi iubiţi de Dumnezeu¹⁹. Tu şi eu suntem în stare să iradiem dragoste către cei care ne înconjoară, pentru că ne-am născut pentru credinţă, din dragostea Tatălui. Cereţi cu insistenţă Domnului această comoară, această virtute supranaturală a carităţii, pentru a o practica până la ultimul detaliu.

De multe ori, noi, creştinii, nu am ştiut să răspundem acestui dar; uneori, l-am subapreciat, ca şi cum s-ar fi limitat la o pomană, fără suflet, rece; sau l-am redus la un comportament de bunăvoinţă mai mult sau mai puţin formală. A exprimat bine această deviaţie remarca resemnată a unei bolnave: aici mă tratează cu caritate, dar mama mea mă îngrijea cu duioşie. Dragostea care se naşte din inima lui Cristos nu poate să lase loc acestui gen de diferenţe.

Ca să ne intre bine în cap acest adevăr, într-un mod ilustrativ, am predicat în mii de ocazii faptul că noi nu avem o inimă pentru a-l iubi pe Dumnezeu, şi o alta pentru a iubi creaturile: această biată inimă a noastră, din carne, iubeşte cu o duioşie umană care, dacă este unită cu dragostea lui Cristos este, de asemenea, supranaturală. Aceasta, şi nu alta, este caritatea pe care trebuie să o cultivăm în suflet, cea care ne va face să descoperim în ceilalţi imaginea Domnului nostru.

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.