Lista numerelor

Caritatea nu o construim noi; ne invadează prin harul lui Dumnezeu: pentru că el ne-a iubit pe noi mai întâi¹⁸. Este bine să ne pătrundem profund cu acest adevăr minunat: Dacă putem să îl iubim pe Dumnezeu, este pentru că am fost mai întâi iubiţi de Dumnezeu¹⁹. Tu şi eu suntem în stare să iradiem dragoste către cei care ne înconjoară, pentru că ne-am născut pentru credinţă, din dragostea Tatălui. Cereţi cu insistenţă Domnului această comoară, această virtute supranaturală a carităţii, pentru a o practica până la ultimul detaliu.

De multe ori, noi, creştinii, nu am ştiut să răspundem acestui dar; uneori, l-am subapreciat, ca şi cum s-ar fi limitat la o pomană, fără suflet, rece; sau l-am redus la un comportament de bunăvoinţă mai mult sau mai puţin formală. A exprimat bine această deviaţie remarca resemnată a unei bolnave: aici mă tratează cu caritate, dar mama mea mă îngrijea cu duioşie. Dragostea care se naşte din inima lui Cristos nu poate să lase loc acestui gen de diferenţe.

Ca să ne intre bine în cap acest adevăr, într-un mod ilustrativ, am predicat în mii de ocazii faptul că noi nu avem o inimă pentru a-l iubi pe Dumnezeu, şi o alta pentru a iubi creaturile: această biată inimă a noastră, din carne, iubeşte cu o duioşie umană care, dacă este unită cu dragostea lui Cristos este, de asemenea, supranaturală. Aceasta, şi nu alta, este caritatea pe care trebuie să o cultivăm în suflet, cea care ne va face să descoperim în ceilalţi imaginea Domnului nostru.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Una dintre primele sale manifestări se concretizează în iniţierea sufletului pe căile umilinţei. Când sincer ne considerăm un nimic; când înţelegem că, fără ajutorul divin, cea mai slabă şi mai lâncedă dintre creaturi ar fi mai bună decât noi; când ne vedem capabili de toate erorile şi de toate ororile; când ne ştim păcătoşi, deşi luptăm cu sârguinţă să ne îndepărtăm de atâta lipsă de fidelitate, cum o să gândim rău despre ceilalţi? Cum s-ar putea hrăni în suflet fanatismul, intoleranţa, îngâmfarea?

Umilinţa ne poartă, ca şi cum ne-ar duce de mână, spre această formă de a-l trata pe aproapele care este cea mai bună: cea de a-i înţelege pe toţi, de a convieţui cu toţi, de a-i scuza pe toţi; de a nu crea diviziuni, nici bariere; de a ne comporta – mereu! – ca instrumente ale unităţii. Nu zadarnic există în adâncul omului o aspiraţie spre pace, spre unitate cu semenii săi, spre respectul reciproc al drepturilor persoanei, astfel încât această grijă să se transforme în fraternitate. Reflectă o urmă a ceea ce este mai valoros în condiţia noastră umană: dacă toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, fraternitatea nu se reduce la un subiect, nici nu pare un ideal iluzoriu: apare ca un obiectiv dificil, dar real.

În faţa tuturor cinicilor, a scepticilor, a celor lipsiţi de dragoste, a celor care au transformat propria lor laşitate într-o mentalitate, noi, creştinii, trebuie să demonstrăm că această iubire este posibilă. Poate sunt multe dificultăţi dacă ne comportăm astfel, pentru că omul a fost creat liber şi ţine de el să se revolte inutil şi cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu: dar este posibil şi este real, pentru că acest comportament se naşte în mod necesar ca o consecinţă a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii pentru Dumnezeu. Dacă tu şi eu vrem, Isus Cristos de asemenea vrea. Atunci vom înţelege cu toată profunzimea şi fecunditatea durerea, sacrificiul şi dăruirea necondiţionată în convieţuirea zilnică.