Lista numerelor

Există în prezent unii care susţin teoria că dragostea justifică orice, şi de aici trag concluzia că logodna e un fel de căsnicie de probă. Susţin că a nu urma ceea ce ei consideră imperativele iubirii este ceva lipsit de autenticitate, ceva retrograd. Ce părere aveţi despre această atitudine?

Cred ceea ce trebuie să creadă un om cinstit şi în mod deosebit un creştin: că este o atitudine nedemnă de un om şi că degradează dragostea omenească, pentru că o confundă cu egoismul şi cu plăcerea.

Sunt retrograzi cei care nu gândesc şi nu acţionează astfel? Retrograd este mai curând cel care merge înapoi până în junglă, fără a recunoaşte alt impuls decât instinctul. Logodna trebuie să fie un prilej de a aprofunda afecţiunea şi cunoaşterea reciprocă. Şi, ca orice şcoală a iubirii, trebuie să fie inspirată nu de dorinţa de posedare, ci de spiritul de dăruire, de înţelegere, de respect, de delicateţe. De aceea, acum un an şi ceva am dorit să dăruiesc Universităţii din Navarra o statuie a Sfintei Maria, Maica Iubirii Frumoase: pentru ca băieţii şi fetele care frecventează cursurile Facultăţilor să înveţe de la Ea nobleţea dragostei, dar şi a dragostei omeneşti.

Căsnicie de probă? Ce puţin cunoaşte despre iubire cel care vorbeşte astfel! Iubirea este o realitate mai sigură, mai reală, mai umană, ceva care nu se poate trata ca un produs comercial, ce se experimentează şi apoi se acceptă sau se respinge, după cum dictează capriciul, comoditatea sau interesul.

Această lipsă de criterii este atât de lamentabilă încât nici măcar nu pare necesar să fie condamnaţi cei care gândesc sau acţionează astfel, pentru că ei înşişi se condamnă la sterilitate, la tristeţe, la o izolare dezolantă, de care vor suferi după doar câţiva ani. Nu pot să nu mă rog mult pentru ei, iubindu-i din tot sufletul şi să încerc să-i fac să înţeleagă că au mai departe deschis drumul de întoarcere la Isus Cristos, că se vor putea sfinţi, vor putea fi creştini integri, dacă se străduiesc, pentru că nu le vor lipsi nici iertarea şi nici harul Domnului. Numai atunci vor înţelege limpede ce este dragostea: Dragostea divină, dar şi dragostea omenească nobilă şi vor afla ce înseamnă pacea, bucuria, rodnicia.

O mare problemă este aceea a femeilor nemăritate. Ne referim la acelea care, având vocaţie matrimonială, nu ajung să se căsătorească. Nereuşind s-o facă, se întreabă: de ce am venit pe lume? Ce le-aţi răspunde?

De ce am venit pe lume? Pentru a-l iubi pe Domnul, din toată inima şi din tot sufletul şi pentru a răspândi această iubire asupra tuturor fiinţelor. Oare asta pare puţin? Domnul nu lasă niciun suflet pradă unui destin orb: pentru toate are un plan, pe toate le cheamă cu o vocaţie foarte personală, netransmisibilă.

Căsnicia este un drum divin, este o vocaţie. Dar nu este unicul drum şi nici unica vocaţie. Planurile Domnului, pentru fiecare femeie, nu sunt legate în mod necesar de căsătorie. Au vocaţie matrimonială şi nu ajung să se căsătorească? În vreun caz poate fi aşa, poate a fost egoismul sau amorul propriu ceea ce a împiedicat împlinirea acestei chemări a Domnului; alteori însă, chiar de cele mai multe ori, acesta poate fi un semn că Domnul nu le-a dat o adevărată vocaţie matrimonială. Da: le plac copiii, simt că ar fi mame bune, că îşi vor dărui inima, cu fidelitate, soţului şi copiilor. Dar asta e ceva normal pentru orice femeie şi pentru toţi cei care, din vocaţie divină, nu se căsătoresc – putând s-o facă -, pentru a se îngriji de slujirea Domnului şi a sufletelor.

Chiar dacă nu s-au căsătorit, să continue, ca până acum, să respecte Voia Domnului, implorând îndeaproape Inima iubitoare a lui Isus, care nu părăseşte pe nimeni, fiind veşnic fidelă, şi care ne poartă de grijă de-a lungul întregii vieţi, ca să ni se dăruiască încă de la început şi pentru totdeauna.

Pe deasupra, femeia îşi poate împlini misiunea – ca femeie, cu toate caracteristicile feminine, inclusiv cu cele afective de mamă – în medii diferite de propria ei familie: în alte familii, în şcoală, în acţiuni de asistenţă, în o mie de locuri. Adesea, societatea este foarte aspră – săvârşind o mare nedreptate – cu cele pe care le numeşte fete bătrâne; există femei necăsătorite care răspândesc în jur bucurie, pace, eficienţă, care ştiu să se dăruiască cu nobleţe slujirii semenilor, şi să fie mame, cu profunzime spirituală, într-un mod mai real decât multe, care sunt mame numai sub aspect fiziologic.

Întrebările anterioare s-au referit la logodnă; tema pe care o abordez acum se referă la căsnicie: ce sfaturi aţi da unei femei căsătorite pentru ca, odată cu trecerea anilor, viaţa ei matrimonială să continue să fie fericită, fără să fie umbrită de monotonie? Poate părea ceva neînsemnat, dar la revistă se primesc multe scrisori de la cititoare interesate de această temă.

Mie mi se pare că este, într-adevăr, o chestiune importantă şi, de aceea, şi posibilele soluţii sunt importante, în ciuda aparenţei lor modeste.

Pentru a păstra în căsnicie entuziasmul începutului, nevasta trebuie să încerce să-şi cucerească bărbatul în fiecare zi; şi la fel ar trebui să facă şi bărbatul în raport cu nevasta lui. Dragostea trebuie să fie regăsită în fiecare zi care începe, şi se câştigă cu sacrificii, cu zâmbete, dar şi cu dibăcie. Dacă bărbatul vine acasă obosit de la muncă şi femeia începe să vorbească prea mult, povestindu-i tot ce consideră ea că merge prost, poate fi surprinsă că el ajunge să-şi piardă răbdarea? Aceste lucruri mai puţin plăcute pot fi lăsate pentru un moment mai potrivit, când bărbatul e mai puţin obosit, mai bine dispus.

Alt detaliu: grija pentru aspectul personal. Dacă alt preot v-ar spune altminteri, cred că ar fi un sfătuitor prost. Cu cât are mai mulţi ani o persoană care trăieşte în lume, cu atât este mai necesar să fie interesată să-şi intensifice nu numai viaţa lăuntrică, ci şi – mai cu seamă în acest scop – grija pentru a fi prezentabilă; chiar dacă, fireşte, trebuie s-o facă întotdeauna ţinând seama de vârstă şi de împrejurări. Obişnuiesc să spun, în glumă, că faţadele cu cât sunt mai vechi cu atât au mai multă nevoie de renovare. Este un sfat de preot. Un vechi proverb spaniol spune că femeia îngrijită face ca bărbatul să nu se uite la alta.

De aceea, mă încumet să afirm că femeile sunt de vină, în optzeci la sută din cazuri, pentru infidelităţile soţilor, fiindcă nu ştiu să-i cucerească zi de zi, nu ştiu să fie atente, amabile, delicate. Atenţia femeii căsătorite trebuie să se concentreze asupra bărbatului şi a copiilor. Tot aşa cum atenţia bărbatului trebuie să se concentreze asupra nevestei şi a copiilor. Şi pentru asta trebuie să dedice timp şi stăruinţă, ca să reuşească, ca să o facă cât mai bine. Şi tot ce face ca această sarcină să fie imposibilă este rău, nefolositor.

Nu există scuze pentru a nu îndeplini această plăcută îndatorire. Bineînţeles, nu este o scuză munca în afara căminului şi nici chiar viaţa de pietate care, dacă nu devine compatibilă cu obligaţiile zilnice, nu este bună, nu este dorită de Domnul. Femeia căsătorită trebuie să se ocupe în primul rând de cămin. Îmi amintesc un cântec de pe meleagurile mele, care spune aşa: femeia care, pentru biserică,/ lasă tocana să se ardă,/ e pe jumătate înger,/ dar pe jumătate diavol. Mie mi se pare în întregime diavol.

Lăsând la o parte dificultăţile care pot exista între părinţi şi copii, sunt obişnuite şi certurile între bărbat şi nevastă, care uneori ajung să compromită serios pacea familială. Ce sfaturi le-aţi da acestor soţi?

Să se iubească. Şi să ştie că, de-a lungul vieţii, vor surveni certuri şi greutăţi care, rezolvate firesc, vor face ca dragostea lor să fie chiar şi mai profundă.

Fiecare din noi are caracterul său, gusturile personale, firea sa – uneori nesuferită – şi defectele sale. Fiecare are şi trăsături plăcute de personalitate, iar pentru asta, însă şi pentru multe alte raţiuni, poate fi iubit. Convieţuirea este posibilă atunci când se străduiesc cu toţii să-şi îndrepte propriile deficienţe şi încearcă să treacă peste greşelile celorlalţi; deci, atunci când există dragoste, care anulează şi depăşeşte tot ceea ce, în mod fals, ar putea fi motiv de despărţire sau de divergenţă. În schimb, dacă se dramatizează contradicţiile mărunte şi dacă fiecare începe să-i arunce în faţă celuilalt defectele şi greşelile, atunci s-a zis cu pacea şi există riscul ca dragostea să fie ucisă.

Cuplurile căsătorite au harul acestei stări – harul sacramentului – pentru a trăi toate virtuţile omeneşti şi creştine ale convieţuirii: înţelegerea, buna dispoziţie, răbdarea, iertarea, delicateţea în purtarea unuia faţă de celălalt. Important este să nu se descurajeze, să nu se lase dominaţi de nervozitate, de orgoliu sau de manii personale. Pentru aceasta, bărbatul şi nevasta trebuie să-şi intensifice viaţa lăuntrică şi să înveţe de la Sfânta Familie să trăiască cu gingăşie – dintr-un motiv omenesc şi supranatural totodată – virtuţile căminului creştin. Repet: harul Domnului nu le lipseşte.

Dacă cineva spune că nu poate suporta cutare sau cutare lucru, că îi este imposibil să tacă, exagerează pentru a se justifica. Trebuie să ceară Domnului puterea de a şti să-şi strunească propriile capricii şi harul de a şti să-şi păstreze controlul. Fiindcă primejdiile unei supărări stau la pândă: se poate pierde controlul şi cuvintele se pot umple de răutate, ajungând să jignească şi, chiar fără intenţie, să rănească şi să facă rău.

Soţii trebuie să înveţe să tacă, să aştepte şi să vorbească într-un mod pozitiv, optimist. Când bărbatul se supără, este momentul ca nevasta să fie deosebit de răbdătoare, până se liniştesc lucrurile; şi invers. Dacă există dragoste sinceră şi grija de a o întări, este foarte greu ca amândoi să se lase dominaţi de pornirea spre ceartă în acelaşi moment...

Alt aspect foarte important: trebuie să ne obişnuim cu gândul că nu avem niciodată dreptate pe de-a întregul. Se poate spune chiar că, în multe privinţe, de obicei foarte discutabile, cu cât suntem mai convinşi că avem absolută dreptate, cu atât e mai sigur că nu avem. Judecând astfel, e mai simplu apoi să rectificăm şi, dacă e necesar, să cerem iertare, aceasta fiind cea mai bună cale de a pune capăt supărării; se revine astfel la linişte şi la afecţiune. Nu vă îndemn să vă certaţi, dar e de înţeles să ne certăm câteodată cu cei pe care îi iubim cel mai mult, de obicei aceia cu care convieţuim, că doar n-o să ne certăm cu preotul Juan din Indii ¹¹. Aşadar, dacă aceste mici dispute între soţi nu sunt frecvente – şi trebuie amândoi să se străduiască să nu fie -, nu înseamnă că lipseşte dragostea, ba chiar o pot ajuta să crească.

Un ultim sfat: să nu se certe niciodată de faţă cu copiii; pentru asta e de-ajuns să folosească un anume cuvânt, o privire, un gest. Şi, dacă nu sunt în stare să se abţină, se vor certa mai târziu, când oricum s-au mai liniştit. Se cuvine ca pacea conjugală să domnească în familie, pentru că este condiţia necesară pentru o educaţie temeinică şi eficientă. Copiii trebuie să vadă în părinţi un exemplu de dăruire, de dragoste sinceră, de ajutor reciproc, de înţelegere; iar fleacurile vieţii de zi cu zi nu trebuie să le ascundă realitatea unui sentiment capabil să depăşească orice.

Câteodată ne luăm prea în serios. Toţi ne supărăm din când în când; uneori, fiindcă e necesar, alteori pentru că ne lipseşte spiritul mortificării. Important este să demonstrăm că aceste supărări nu distrug afecţiunea şi că se poate reveni la intimitatea familială cu un zâmbet. Într-un cuvânt, bărbatul şi nevasta trebuie să trăiască iubindu-se unul pe celălalt şi iubindu-şi copiii, pentru că astfel îl iubesc pe Domnul.