Lista numerelor

Puterea vindecătoare a propriilor slăbiciuni

Voi, ca şi mine, vă descoperiţi în fiecare zi plini de greşeli, dacă vă examinaţi cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. Când luptăm pentru a le îndepărta, cu ajutorul divin, le lipseşte importanţa decisivă şi le depăşim, chiar dacă pare că niciodată nu reuşim să le smulgem din rădăcini complet. În plus, dincolo de aceste slăbiciuni, tu vei contribui la corectarea marilor lipsuri ale altora, atâta timp cât te vei strădui să răspunzi harului lui Dumnezeu recunoscându-te la fel de slab ca ei – capabil de toate erorile şi de toate ororile –, vei fi mai înţelegător, mai delicat şi, în acelaşi timp, mai exigent, pentru ca toţi să ne hotărâm să îl iubim pe Dumnezeu din toată inima.

Creştinii, fiii lui Dumnezeu, trebuie să îi ajutăm pe ceilalţi, punând în practică cu cinste ceea ce acei ipocriţi îi şopteau cu viclenie Învăţătorului: Nu te uiţi cum arată omul¹². Altfel spus, vom respinge total favorizarea anumitor persoane – ne interesează toate sufletele! – deşi, logic, trebuie să începem prin a ne ocupa de aceia pe care, printr-o împrejurare sau alta – şi din motive pur omeneşti, în aparenţă – Dumnezeu i-a adus alături de noi.

Principalul apostolat pe care noi, creştinii, trebuie să îl realizăm în lume, cea mai bună mărturie a credinţei, este să facem în aşa fel încât în interiorul Bisericii să se respire climatul autenticei carităţi. Când nu ne iubim cu adevărat, când există atacuri, calomnii şi certuri, cine se va simţi atras de cei care susţin că predică vestea bună a evangheliei?

Este foarte uşor, foarte la modă, să spui din gură că iubeşti toate creaturile, credincioase sau necredincioase. Dar dacă acela care vorbeşte astfel îi tratează rău pe fraţii întru credinţă, mă îndoiesc că în comportamentul său ar exista altceva decât o vorbărie ipocrită. În schimb, când iubim în inima lui Cristos pe cei cu care suntem fraţi dintr-un acelaşi Tată, suntem asociaţi în aceeaşi credinţă şi suntem moştenitori ai unei aceleiaşi speranţe¹³, sufletul nostru se măreşte şi arde de năzuinţa ca toţi să se apropie de Domnul nostru.

Vă amintesc exigenţele carităţii şi poate cineva s-ar gândi că lipseşte tocmai această virtute dintre cuvintele pe care tocmai le-am rostit. Nimic mai opus realităţii. Vă pot asigura că, cu o sfântă mândrie şi fără false ecumenisme, m-am umplut de bucurie când la Conciliul Vatican II a prins contur cu reînnoită intensitate această preocupare de a duce adevărul celor care merg departe de unicul drum, cel al lui Isus, pentru că mă mistuie dorinţa ca întreaga omenire să se mântuiască.

Da, a fost foarte mare bucuria mea, şi pentru că era confirmat din nou un apostolat atât de drag Opus Dei, apostolatul ad fidem, care nu respinge pe nicio persoană, şi îi admite pe necreştini, pe atei, pe păgâni, pentru ca în măsura posibilului să participe la bunurile spirituale ale Asociaţiei¹⁴ noastre: acest lucru are o lungă istorie, de durere şi de loialitate pe care am povestit-o cu alte ocazii. De aceea repet, fără teamă, că eu consider o râvnă ipocrită, mincinoasă, cea care ne îndeamnă să îi tratăm bine pe cei care sunt departe, în timp ce îi călcăm în picioare sau îi dispreţuim pe cei care trăiesc aceeaşi credinţă cu a noastră. Nu cred nici că îţi pasă de ultimul sărman de pe stradă, dacă îi martirizezi pe cei din casa ta; dacă rămâi indiferent la bucuriile lor, la durerile lor şi la neplăcerile lor; dacă nu te străduieşti să înţelegi sau să treci cu vederea defectele lor, dacă nu sunt o ofensă împotriva lui Dumnezeu.

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.

Universalitatea carităţii

Cu numele de aproape, spune sf. Leon cel Mare, nu trebuie să ne gândim doar la cei care se leagă de noi prin legăturile prieteniei sau ale rudeniei, ci la toţi oamenii, cu care avem o natură comună... Un singur Creator ne-a făcut, un singur Creator ne-a dat sufletul. Toţi ne bucurăm de acelaşi cer şi de acelaşi aer, de aceleaşi zile şi de aceleaşi nopţi şi, cu toate că unii sunt buni şi alţii sunt răi, unii sunt drepţi şi alţii sunt nedrepţi, Dumnezeu, cu toate acestea, este generos şi binevoitor cu toţi²⁰.

Noi, fiii lui Dumnezeu, ne călim în practica acestei porunci noi, învăţăm în Biserică să slujim, nu să fim slujiţi²¹, şi găsim puterea de a iubi omenirea într-un mod nou, pe care toţi îl vor percepe ca rod al harului lui Cristos. Iubirea noastră nu se confundă cu o simplă atitudine sentimentală, nici cu simpla camaraderie, nici cu puţin curata râvnă de a-i ajuta pe ceilalţi pentru a ne demonstra nouă înşine că suntem superiori. Înseamnă a convieţui cu aproapele, a venera – insist – imaginea lui Dumnezeu care există în fiecare om, încercând ca de asemenea el să o contemple, ca să ştie să se îndrepte spre Cristos.

Universalitatea carităţii înseamnă, de aceea, universalitatea apostolatului; traducerea în fapte şi cu adevărat, din partea noastră, a marii râvne a lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului²².

Dacă trebuie să îi iubim de asemenea pe duşmani – mă refer la cei care ne numără între duşmanii lor: eu nu mă simt duşmanul nimănui şi a nimic – va trebui să îi iubim cu mai mult temei pe cei care sunt pur şi simplu mai departe, pe cei care ne sunt mai puţin simpatici, pe cei care, din cauza limbii, a culturii sau a educaţiei lor, par opusul tău sau al meu.