Lista numerelor

Meditând asupra acelor cuvinte ale Domnului nostru: Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr¹⁴, percepem cu claritate unicul nostru scop: sfinţenia sau, mai bine spus, faptul că trebuie să fim sfinţi pentru a sfinţi. Imediat, ca o subtilă tentaţie, ne asaltează, poate, gândul că foarte puţini suntem hotărâţi să răspundem acestei invitaţii divine, pe lângă faptul că ne considerăm instrumente de proastă calitate. Este adevărat, suntem puţini, în comparaţie cu restul omenirii, şi ca persoane nu valorăm nimic; dar afirmaţia Învăţătorului răsună cu autoritate: creştinul este lumină, sare, fermentul lumii, şi o fărâmă de plămadă dospeşte tot aluatul¹⁵. Tocmai de aceea, am predicat mereu că ne interesează toate sufletele – sută la sută –, fără discriminarea niciunui gen, cu certitudinea că Isus Cristos ne-a răscumpărat pe toţi şi vrea să ne folosească pe aceştia puţini, în pofida nulităţii propriei noastre persoane, ca să facem cunoscută această mântuire.

Un discipol al lui Cristos nu se va purta niciodată rău cu nicio persoană; greşelii îi spune pe nume, dar pe cel care se înşală trebuie să îl corecteze cu dragoste; dacă nu, nu îl va putea ajuta, nu îl va putea sfinţi. Trebuie să convieţuim, trebuie să înţelegem, trebuie să iertăm, trebuie să avem o atitudine fraternă; şi, după cum ne sfătuia sfântul Ioan al Crucii, în orice moment trebuie să pui dragoste, acolo unde nu este dragoste, pentru a scoate dragoste¹⁶, de asemenea în aceste împrejurări aparent neimportante pe care ni le oferă munca profesională şi relaţiile familiale şi sociale. Drept care, tu şi eu vom profita de cele mai banale ocazii care apar în jurul nostru pentru a le sfinţi, pentru a ne sfinţi şi pentru a-i sfinţi pe cei care împart cu noi aceeaşi trudă zilnică, simţind în viaţa noastră povara dulce şi sugestivă a comântuirii.

Libertatea conştiinţelor

Când, în anii mei de preoţie, nu spuneam că predic, ci că strig dragostea mea pentru libertate, observam la unii o expresie de neîncredere, ca şi cum ar suspecta că apărarea libertăţii ar atrage după sine un pericol pentru credinţă. Să se liniştească aceşti fricoşi. Atentează împotriva credinţei doar o interpretare greşită a libertăţii, o libertate fără vreun scop, fără normă obiectivă, fără lege, fără responsabilitate. Într-un cuvânt: libertinajul. Din nefericire, asta este ceea ce apără unii; această revendicare este, da, un atentat la credinţă.

De aceea nu este corect să vorbim despre libertatea conştiinţei, când aceasta echivalează cu a aprecia drept bine din punct de vedere moral ca omul să-l respingă pe Dumnezeu. Am amintit deja că putem să ne opunem proiectelor salvatoare ale Domnului; putem, dar nu trebuie să o facem. Şi dacă vreunul adoptă această poziţie deliberat, păcătuieşte, încălcând cea dintâi şi fundamentala dintre porunci: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta³¹.

Eu apăr din toate puterile mele libertatea conştiinţelor³², care înseamnă că nimănui nu îi este permis să împiedice creatura să îi aducă slavă lui Dumnezeu. Trebuie să se respecte aspiraţiile legitime spre adevăr: omul are obligaţia serioasă de a-l căuta pe Domnul, de a-l cunoaşte şi de a-l adora, dar nimeni de pe pământ nu trebuie să îşi permită să îi impună aproapelui practicarea unei credinţe care îi lipseşte; la fel cum nimeni nu trebuie să îşi aroge dreptul de a vătăma credinţa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

Amestecat în mulţime, unul dintre acei experţi care nu reuşiseră încă să discearnă învăţăturile revelate de Moise, complicate chiar de ei cu o cazuistică sterilă, i-a pus o întrebare Domnului. Isus îşi deschide gura divină pentru a-i răspunde acestui doctor în Lege şi i-a răspuns fără grabă, cu convingerea fermă a celui care a experimentat ceea ce spune: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este asemănătoare acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se întemeiază toată Legea şi Profeţii¹.

Să-l privim acum pe Învăţător împreună cu discipolii săi, în intimitatea sălii Cinei celei de Taină, a Cenacolului. La apropierea momentului patimii sale, inima lui Cristos, înconjurat de cei pe care el îi iubea, izbucneşte în vâlvătăi inefabile: Vă dau o poruncă nouă, le spune; să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii².

Pentru a vă apropia de Domnul prin intermediul paginilor sfintei evanghelii, recomand mereu să vă străduiţi să intraţi cumva în scenă, să participaţi ca un nou personaj. Astfel – ştiu de la atâtea suflete normale şi obişnuite care trăiesc acest lucru – veţi fi încântaţi, ca Maria, care îi sorbea cuvintele Mântuitorului, sau, ca Marta, veţi îndrăzni să exprimaţi sincer neliniştile voastre, până la cele mai mărunte³.

Pedagogie divină

Să nu urăşti duşmanul, să nu răspunzi la rău cu rău, să renunţi la răzbunare, să ierţi fără ranchiună erau considerate atunci – şi, de asemenea, acum, să nu ne minţim – un comportament insolit, destul de eroic, ieşit din comun. Până aici ajunge meschinăria creaturilor. Isus Cristos, care a venit să-i mântuiască pe toţi oamenii şi vrea să îi asocieze pe creştini la lucrarea sa răscumpărătoare, a vrut să-i înveţe pe discipolii săi – pe tine şi pe mine – o caritate mare, sinceră, mai nobilă şi mai curajoasă: trebuie să ne iubim reciproc aşa cum Cristos ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Doar astfel, imitând – în limita propriei grosolănii personale – modalităţile divine, vom reuşi să ne deschidem inima noastră pentru toţi oamenii, să iubim într-un mod mai înalt, în întregime nou.

Cât de bine au pus în practică primii creştini această caritate arzătoare, care depăşea cu mult culmile simplei solidarităţi umane sau ale caracterului bun. Se iubeau între ei, cu duioşie şi cu putere, din inima lui Cristos. Un scriitor al secolului al II-lea, Tertulian, ne-a transmis comentariul păgânilor, mişcaţi la vederea comportamentului credincioşilor de atunci, atât de plin de atracţie supranaturală şi umană: Priviţi cât de mult se iubesc¹¹, repetau.

Dacă îţi dai seama că tu, acum sau în atâtea lucruri mărunte ale zilei, nu meriţi această laudă; că inima ta nu reacţionează aşa cum ar trebui în faţa cerinţelor divine, gândeşte-te de asemenea că pentru tine a venit momentul de a te îndrepta. Răspunde invitaţiei sfântului Paul: Să facem bine tuturor, dar mai ales celor de o credinţă cu noi¹², care aparţin aceleiaşi familii, trupului mistic al lui Cristos.

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.

Universalitatea carităţii

Cu numele de aproape, spune sf. Leon cel Mare, nu trebuie să ne gândim doar la cei care se leagă de noi prin legăturile prieteniei sau ale rudeniei, ci la toţi oamenii, cu care avem o natură comună... Un singur Creator ne-a făcut, un singur Creator ne-a dat sufletul. Toţi ne bucurăm de acelaşi cer şi de acelaşi aer, de aceleaşi zile şi de aceleaşi nopţi şi, cu toate că unii sunt buni şi alţii sunt răi, unii sunt drepţi şi alţii sunt nedrepţi, Dumnezeu, cu toate acestea, este generos şi binevoitor cu toţi²⁰.

Noi, fiii lui Dumnezeu, ne călim în practica acestei porunci noi, învăţăm în Biserică să slujim, nu să fim slujiţi²¹, şi găsim puterea de a iubi omenirea într-un mod nou, pe care toţi îl vor percepe ca rod al harului lui Cristos. Iubirea noastră nu se confundă cu o simplă atitudine sentimentală, nici cu simpla camaraderie, nici cu puţin curata râvnă de a-i ajuta pe ceilalţi pentru a ne demonstra nouă înşine că suntem superiori. Înseamnă a convieţui cu aproapele, a venera – insist – imaginea lui Dumnezeu care există în fiecare om, încercând ca de asemenea el să o contemple, ca să ştie să se îndrepte spre Cristos.

Universalitatea carităţii înseamnă, de aceea, universalitatea apostolatului; traducerea în fapte şi cu adevărat, din partea noastră, a marii râvne a lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului²².

Dacă trebuie să îi iubim de asemenea pe duşmani – mă refer la cei care ne numără între duşmanii lor: eu nu mă simt duşmanul nimănui şi a nimic – va trebui să îi iubim cu mai mult temei pe cei care sunt pur şi simplu mai departe, pe cei care ne sunt mai puţin simpatici, pe cei care, din cauza limbii, a culturii sau a educaţiei lor, par opusul tău sau al meu.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Manifestări ale iubirii

Îmi place să iau aminte asupra unor cuvinte pe care Duhul Sfânt ni le comunică prin gura profetului Isaia: Discite benefacere²⁴; Învăţaţi să faceţi binele. Obişnuiesc să aplic acest sfat la diferitele aspecte ale luptei noastre interioare, pentru că viaţa creştină niciodată nu trebuie să se dea bătută, întrucât creşterea în virtuţi vine ca o consecinţă a unei strădanii efective şi cotidiene.

În orice muncă din societate, cum învăţăm? Mai întâi, examinăm scopul dorit şi mijloacele pentru a-l atinge. Apoi, perseverăm în folosirea acestor mijloace, încă o dată şi încă o dată, până la crearea unui obicei, bine înrădăcinat şi ferm. În momentul în care învăţăm ceva, descoperim alte lucruri pe care le ignoraserăm şi care constituie un stimulent pentru a continua această muncă fără a spune niciodată: gata!

Caritatea faţă de aproapele este o manifestare a iubirii faţă de Dumnezeu. De aceea, străduindu-ne să ne îmbunătăţim în această virtute, nu ne putem fixa vreo limită. Cu Domnul, singura măsură este să iubim fără măsură. Pe de o parte, pentru că niciodată nu vom reuşi să mulţumim destul pentru ceea ce el a făcut pentru noi; pe de altă parte, pentru că însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile sale se revelează astfel: în exces, fără calcule, fără graniţe.

Pe toţi cei care suntem dispuşi să îi deschidem urechile sufletului, Isus Cristos ne învaţă în Predica de pe Munte porunca divină a carităţii. Şi, în încheiere, ca rezumat, explică: Iubiţi mai curând duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să vă aşteptaţi la nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, căci el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este²⁵.

Milostivirea nu se limitează la o simplă atitudine de compasiune: mila se identifică cu supraabundenţa carităţii care, în acelaşi timp, atrage după sine supraabundenţa de dreptate. Mila înseamnă a-ţi menţine inima carne vie, umană şi cuprinsă în mod divin de o iubire puternică, plină de spirit de sacrificiu, generoasă. Iată ce spune sfântul Paul în elogiul său pentru această virtute: Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare; nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene; nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, nu se supără, nu ţine socoteală de rău; nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea toate le acoperă, toate le crede; toate le nădăjduieşte, toate le îndură²⁶.

De aceea, vă repet, cu sfântul Paul: Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic³⁰.

În faţa acestor cuvinte ale apostolului neamurilor, nu lipsesc cei asemenea acelor discipoli ai lui Cristos care, atunci când Domnul nostru le-a vestit sacramentul trupului şi sângelui său, au comentat: Acest cuvânt e tare. Cine poate să-l asculte³¹? E tare, da. Întrucât caritatea pe care o descrie apostolul nu se limitează la filantropie, la umanism sau la compasiunea logică în faţa suferinţei altuia: presupune exercitarea virtuţii teologale a iubirii pentru Dumnezeu şi a iubirii pentru ceilalţi prin Dumnezeu. Dragostea nicicând nu încetează. Fie profeţiile se vor spulbera; fie limbile vor amuţi; fie ştiinţa va dispărea... În prezent durează aceste trei virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar cea mai presus dintre ele este dragostea³².