Lista numerelor

În corabia lui Cristos

Ca şi Domnului nostru, şi mie îmi place foarte mult să vorbesc despre corăbii şi despre plase de pescuit, pentru ca toţi să extragem din aceste scene evanghelice intenţii ferme şi exacte. Ne povesteşte sfântul Luca în evanghelia sa că nişte pescari îşi spălau şi îşi strângeau plasele pe malul lacului Genezaret. Isus se apropie de acele corăbii trase lângă mal şi se urcă într-una dintre ele, cea a lui Simon. Cu câtă naturaleţe urcă Învăţătorul în corabia fiecăruia dintre noi! pentru a ne complica viaţa, cum se repetă pe un ton plângăcios, pe aici. Cu voi şi cu mine s-a întâlnit Domnul pe drumul nostru, pentru a ne complica delicat, cu dragoste, existenţa.

După ce predică din corabia lui Petru, le spune pescarilor: Duc in altum, et laxate retia vestra in capturam! Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit²⁵! Încrezători în cuvântul lui Cristos, ascultă şi obţin acea pescuire minunată. Şi, privindu-l pe Petru, care, la fel ca şi sfântul Iacob şi Ioan, nu conteneau să se uimească, Domnul îi explică: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat toate şi au mers după el²⁶.

Corabia ta – talentele tale, aspiraţiile tale, realizările tale – nu valorează nimic, dacă nu o laşi la dispoziţia lui Isus Cristos, dacă nu permiţi ca el să poată intra acolo cu deplină libertate, dacă o transformi în idol. Tu singur, cu corabia ta, dacă te desprinzi de Învăţător, supranatural vorbind, mergi drept spre naufragiu. Doar dacă admiţi, cauţi prezenţa şi conducerea Domnului, vei fi la adăpost de furtuni şi de răsturnările vieţii. Pune totul în mâinile lui Dumnezeu: fie ca gândurile tale, aventurile bune din imaginaţia ta, ambiţiile tale omeneşti nobile, iubirile tale curate, să treacă prin inima lui Cristos. Altfel, mai devreme sau mai târziu, se vor scufunda împreună cu egoismul tău.

În cazul în care consimţi ca Dumnezeu să domnească peste nava ta, ca el să fie stăpânul, ce siguranţă!..., chiar şi atunci când pare că este absent, că a adormit, că nu-i pasă, şi apare furtuna în mijlocul tenebrelor celor mai întunecate. Povesteşte sfântul Marcu că în aceste împrejurări se aflau apostolii; iar Isus a văzut pe ucenici că se muncesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare... Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi! Apoi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit²⁷.

Fiii mei, se întâmplă atâtea lucruri pe pământ...! Aş putea să vă povestesc despre durerile, suferinţele, maltratările, despre martiriul – în deplinul sens al cuvântului –, despre eroismul multor suflete. În ochii noştri, în mintea noastră, încolţeşte uneori impresia că Isus doarme, că nu ne aude; dar sfântul Luca povesteşte cum se purta Domnul cu ai săi: Şi, pe când ei vâsleau, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un vârtej de vânt, corabia se umplea cu apă şi erau în primejdie. Şi venind la el, l-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim! Dar el, sculându-se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor săi: Unde vă este credinţa²⁸?

Dacă ne dăm, el ni se dă. Trebuie să avem încredere deplină în Învăţător, trebuie să ne abandonăm în mâinile lui fără zgârcenie; să-i arătăm, cu lucrările noastre, că barca este a lui; că vrem să dispună după placul lui de tot ce ne aparţine.

Închei, cerând mijlocirea sfintei Maria, cu aceste hotărâri: să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat; să parcurgem şi să savurăm aventura noastră de iubire, pentru că îndrăgostiţi de Dumnezeu suntem; să lăsăm ca Isus Cristos să intre în sărmana noastră barcă şi să ia în stăpânire sufletul nostru, ca Domn şi Stăpân; să-i arătăm cu sinceritate că ne vom strădui să ne menţinem mereu în prezenţa lui, zi şi noapte, pentru că el ne-a chemat la credinţă: Ecce ego quia vocasti me²⁹!, şi venim în ţarcul său, atraşi de chemările şi fluierăturile lui de bun păstor, cu certitudinea că doar sub privirea lui vom întâlni adevărata fericire trecătoare şi eternă.

Dar, mă veţi întreba, când vom atinge ceea ce iubim din tot sufletul, nu vom mai continua să căutăm. A dispărut libertatea? Vă asigur că atunci este mai operativă ca oricând, pentru că dragostea nu se mulţumeşte cu o manifestare de rutină, nici nu se potriveşte cu plictiseala sau cu apatia. A iubi înseamnă a reîncepe în fiecare zi să slujeşti, cu acte de duioşie.

Insist, aş dori să pot să întipăresc asta cu litere de foc, în fiecare: libertatea şi dăruirea nu se contrazic; se susţin reciproc. Libertatea se poate dărui doar din dragoste; alt gen de dăruire nu concep. Nu este un joc de cuvinte, mai mult sau mai puţin reuşit. În dăruirea voluntară, în fiecare clipă a acestei dedicaţii, libertatea reînnoieşte dragostea, şi a reînnoi înseamnă a fi pururea tânăr, generos, capabil de mari idealuri şi de mari sacrificii. Îmi amintesc că m-a bucurat când am aflat că în portugheză tinerilor li se spune os novos. Şi asta sunt. Vă spun asta pentru că am împlinit deja destui ani, dar când mă rog în faţa altarului lui Dumnezeu care umple de bucurie tinereţea mea²⁸, mă simt foarte tânăr şi ştiu că niciodată nu voi ajunge să mă consider bătrân; pentru că, dacă îi rămân credincios Dumnezeului meu, dragostea mă va însufleţi continuu; se va reînnoi, ca aceea a acvilei, tinereţea mea²⁹.

Din dragoste pentru libertate, ne legăm. Doar mândria atribuie acestor legături greutatea unui lanţ. Adevărata umilinţă, pe care ne-o arată acel care este blând şi smerit cu inima, ne arată că jugul său este bun iar povara uşoară³⁰: jugul este libertatea, jugul este dragostea, jugul este unitatea, jugul este viaţa pe care el ne-a câştigat-o pe cruce.

Cu această perspectivă, să fiţi convinşi că, dacă vrem cu adevărat să îl urmăm îndeaproape pe Domnul şi să aducem un serviciu real lui Dumnezeu şi întregii omeniri, trebuie să fim în mod serios desprinşi de noi înşine: de darurile inteligenţei, sănătăţii, onoarei, de ambiţiile nobile, de triumfuri, de succese.

Mă refer, de asemenea – pentru că până acolo trebuie să ajungă hotărârea ta – la aceste dorinţe curate, cu care căutăm doar să-i dăm toată gloria lui Dumnezeu şi să-l lăudăm, ajustând voinţa noastră după această normă clară şi precisă: Doamne, vreau asta sau aceea doar dacă te mulţumeşte pe tine, pentru că, dacă nu, pe mine de ce m-ar interesa? Dăm astfel o lovitură mortală egoismului şi vanităţii, care şerpuiesc în toate conştiinţele; până când atingem adevărata pace în sufletele noastre, cu o desprindere care sfârşeşte în stăpânirea lui Dumnezeu, tot mai intimă şi mai intensă.

Pentru a-l imita pe Isus Cristos, inima trebuie să fie complet liberă de ataşamente. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să mă însoţească. Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine, o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁸? Şi comentează sfântul Grigore: Nu ar fi de ajuns să trăim desprinşi de lucruri, dacă nu am renunţa în plus şi la noi înşine. Dar... unde să mergem în afara noastră? Cine este cel care renunţă, dacă se neagă pe sine însuşi?

Să ştiţi că una este situaţia noastră de căzuţi în păcat; şi alta, când am fost formaţi de Dumnezeu. Într-un fel am fost creaţi şi altfel ne găsim din cauza noastră înşine. Să renunţăm la ceea ce am devenit păcătuind şi să ne păstrăm aşa cum am fost alcătuiţi prin har. Astfel, cel care a fost mândru, în cazul în care, convertit la Cristos, se face umil, a renunţat deja la sine însuşi; dacă un desfrânat trece la o viaţă de înfrânare, de asemenea a renunţat la ceea ce era înainte; dacă un avar încetează să mai râvnească şi, în loc să-şi însuşească ceea ce este al altora începe să fie generos cu ceea ce este al său, cu siguranţă a renunţat la sine⁹.

Stăpânirea creştinească.

Domnul cere inimi generoase cu adevărată desprindere. O dobândim dacă dezlegăm complet parâmele sau firele subtile care ne ataşează de eul nostru. Nu vă ascund că această hotărâre cere o luptă constantă, un salt peste raţiunea noastră şi a propriei voinţe, o renunţare – în câteva cuvinte – mai dificilă decât abandonarea bunurilor materiale celor mai jinduite.

Această desprindere pe care Învăţătorul a propovăduit-o, pe care o aşteaptă de la toţi creştinii, presupune şi manifestări exterioare. Isus Cristos coepit facere et docere¹⁰: înainte de cuvânt, şi-a anunţat doctrina cu faptele sale. L-aţi văzut născându-se într-un staul, în sărăcia cea mai lucie, şi dormind întins pe paie, visând primele lui visuri pe pământ. Apoi, în anii călătoriilor lui apostolice, între multe alte exemple, vă amintiţi atenţionarea sa clară pentru unul dintre cei care s-au oferit să îl însoţească, în calitate de discipol: Vulpile au vizuini, iar zburătoarele cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are însă unde-li rezema capul¹¹. Şi nu încetaţi să meditaţi asupra acelei scene, pe care o povesteşte evanghelia, cea în care apostolii, pentru a-şi amăgi foamea, au rupt din drum, într-o sâmbătă, câteva spice de grâu¹².