Lista numerelor

Pietatea, filiaţia

Pietatea care se naşte din filiaţia divină este o atitudine profundă a sufletului, care sfârşeşte prin a influenţa existenţa întreagă: este prezentă în toate gândurile, în toate dorinţele, în toate sentimentele. Nu aţi observat că, în familii, copiii, fără să îşi dea seama, îi imită pe părinţii lor: le repetă gesturile, obiceiurile, sunt la fel în atâtea aspecte ale comportamentului?

La fel se întâmplă cu comportamentul unui bun fiu al lui Dumnezeu: se atinge de asemenea – fără să se ştie cum, nici pe ce drum – această îndumnezeire minunată, care ne ajută să abordăm întâmplările cu revelaţia supranaturală a credinţei; se iubesc toţi oamenii aşa cum Tatăl nostru din ceruri îi iubeşte şi – asta contează cel mai mult – se obţine o nouă vigoare în efortul nostru cotidian de a ne apropia de Dumnezeu. Nu contează mizeriile, insist, pentru că acolo sunt braţele drăgăstoase ale Tatălui nostru Dumnezeu pentru a ne ridica.

Dacă vă gândiţi, e o mare diferenţă între o căzătură a unui copil şi o căzătură a unui adult. Pentru copii, căderea, de obicei, nu are importanţă. Se împiedică atât de des! Şi dacă le curg câteva lacrimi, tatăl lor le spune: bărbaţii nu plâng. Aşa se încheie incidentul, cu strădania copilului de a-şi mulţumi tatăl.

Priviţi, în schimb, ce se întâmplă dacă îşi pierde echilibrul un bărbat adult şi ajunge să dea cu nasul de pământ. Dacă nu ar fi compasiune, ar provoca amuzament, râs. Dar lovitura poate avea consecinţe grave şi, în cazul unui vârstnic, ar putea provoca chiar o fractură nevindecabilă. În viaţa interioară, este convenabil pentru toţi să fim quasi modo geniti infantes, ca aceşti micuţi, care par din cauciuc, care se bucură chiar de căzăturile lor, pentru că imediat se ridică şi îşi continuă fuga; şi pentru că nu le lipseşte – când e nevoie – consolarea părinţilor.

Dacă încercăm să ne purtăm ca ei, căderile şi eşecurile – inevitabile – în viaţa interioară nu vor duce niciodată la amărăciune. Vom reacţiona cu durere, dar fără descurajare, şi cu un surâs care izvorăşte, ca apa curată, din bucuria condiţiei noastre de fii ai acestei dragoste, ai acestei măreţii, ai acestei înţelepciuni infinite, ai aceste milostiviri, care este Tatăl nostru. Am învăţat, în anii mei de slujire a Domnului, să fiu copil mic al lui Dumnezeu. Şi asta vă cer şi vouă: să fiţi quasi modo geniti infantes, copii care doresc cuvântul lui Dumnezeu, pâinea lui Dumnezeu, hrana lui Dumnezeu, forţa lui Dumnezeu, pentru a merge înainte ca oameni creştini.

Din nou îmi vin în minte amintirile tinereţii mele. Ce dovadă de credinţă! Mi se pare că încă aud cântul liturgic, respir mireasma de tămâie, văd mii şi mii de oameni, fiecare cu lumânarea sa – care este ca un simbol al mizeriei sale –, dar cu inimă de copii: o creatură care poate nu reuşeşte să îşi înalţe ochii spre faţa tatălui său. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău¹⁵. Să reînnoim decizia fermă de a nu ne îndepărta niciodată de Dumnezeu din cauza dorinţelor pământeşti. Să creştem, cu hotărâri concrete privind comportamentul nostru, cu sete de Dumnezeu: ca nişte creaturi care îşi recunosc propria neputinţă şi îl caută, îl cheamă neîncetat pe Tatăl lor.

Dar să mă întorc la ceea ce comentam înainte: trebuie să învăţăm să fim ca nişte copii, trebuie să învăţăm să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, pas cu pas, să le transmitem celorlalţi această mentalitate care, în slăbiciunile omeneşti, ne va da putere şi ne va întări în credinţă¹⁶, ne va face rodnici în fapte şi siguri pe drum, astfel încât, oricare ar fi genul de eroare pe care l-am putea comite, chiar şi cel mai dezgustător, să nu ezităm niciodată să reacţionăm şi să ne reîntoarcem la această cale principală a filiaţiei divine, care se termină în braţele deschise şi primitoare ale Tatălui nostru.

Cine dintre voi nu îşi aminteşte de braţele tatălui său? Poate că nu erau atât de mângâietoare, de dulci şi de delicate ca acelea ale mamei. Dar acele braţe viguroase, puternice, ne strângeau la piept cu căldură şi cu siguranţă. Doamne, mulţumesc pentru aceste braţe tari. Mulţumesc pentru aceste mâini puternice. Mulţumesc pentru această inimă duioasă şi fermă. Aproape ţi-aş fi mulţumit şi pentru erorile mele! Dar nu, nu le vrei! Totuşi le înţelegi, le găseşti scuze, le ierţi.

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu aşteaptă să o exercităm în comportamentul faţă de el. Aceasta este o manifestare de matematică pură: să recunoaştem că suntem mai puţin decât un zero înainte de virgulă... Dar Tatăl nostru Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem; aşa cum suntem! Eu – şi nu sunt mai mult decât un biet om – vă iubesc pe fiecare aşa cum sunteţi; imaginaţi-vă cum va fi dragostea lui Dumnezeu! Dar această dragoste vrea să luptăm, să ne străduim să ne punem viaţa pe linia conştiinţei noastre, bine formate.

Uneori, când totul ne iese pe dos decât ne-am imaginat, ne vine, spontan, să spunem: Doamne, să se scufunde totul, totul, totul...! A venit momentul să rectificăm: eu, cu tine, voi înainta sigur, pentru că tu eşti însăşi forţa: Quia tu es, Deus, fortitudo mea¹⁶.

Te-am rugat ca, în mijlocul preocupărilor tale, să încerci să îţi ridici ochii la cer cu perseverenţă, pentru că speranţa ne impulsionează să ne prindem de această mână puternică, pe care Dumnezeu ne-o întinde fără încetare, cu scopul de a nu pierde punctul de vedere supranatural; de asemenea, când pasiunile se ridică şi ne atacă, pentru a ne încătuşa în strâmtoarea meschină a propriului eu, sau când – cu vanitate puerilă – ne simţim centrul universului. Eu trăiesc convins de faptul că, fără a privi în sus, fără Isus, niciodată nu voi reuşi nimic; şi ştiu că forţa mea, pentru a mă învinge şi pentru a învinge, se naşte din repetarea acelui strigăt: Toate le pot prin acela care-mi dă putere¹⁷, care cuprinde promisiunea sigură a lui Dumnezeu de a nu-şi abandona fiii, dacă fiii lui nu îl abandonează.

Să nu credem că, pe această cale a contemplaţiei, patimile s-ar fi atenuat definitiv. Ne-am înşela dacă am crede că năzuinţa de a-l căuta pe Cristos, realitatea întâlnirii cu el şi a relaţiei cu el, dulceaţa dragostei sale, ne transformă în persoane impecabile. Deşi nu vă lipseşte experienţa, lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc acest lucru. Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului, Satana, nu se dă bătut, nu se odihneşte. Şi ne asediază, inclusiv atunci când sufletul arde aprins de dragoste pentru Dumnezeu. Ştie că atunci căderea este mai dificil să se producă, dar că – dacă reuşeşte să facă în aşa fel încât creatura să-l ofenseze pe Domnul său, oricât de puţin – va putea lansa asupra acelei conştiinţe grava ispită a deznădejdii.

Dacă vreţi să învăţaţi din experienţa unui biet preot care nu pretinde să vorbească despre altceva decât despre Dumnezeu, vă sfătuiesc ca, atunci când carnea încearcă să-şi recupereze privilegiile pierdute sau mândria – care este şi mai rea – se revoltă şi se înfurie, grăbiţi-vă să vă adăpostiţi în aceste divine răni pe care, în trupul lui Cristos, le-au deschis cuiele care l-au prins pe cruce şi lancea care i-a străpuns pieptul. Faceţi aşa cum simţiţi: descărcaţi în rănile Domnului toată această dragoste omenească... şi această dragoste divină. Aceasta înseamnă a aspira la uniune, a te simţi frate al lui Cristos, de acelaşi sânge cu el, fiu al aceleiaşi mame, pentru că este ea cea care ne-a dus la Isus.