Lista numerelor

Când orgoliul pune stăpânire pe suflet, nu este neobişnuit ca, după el, să vină toate viciile: avariţia, lipsa de moderaţie, invidia, nedreptatea. Cel mândru încearcă inutil să-l îndepărteze pe Dumnezeu de pe Tronul său, pe el, care este milostiv cu toate creaturile, ca să îşi facă loc el, care acţionează din profunzimi de cruzime.

Trebuie să-i cerem Domnului să nu ne lase să cădem în această ispită. Mândria este cel mai rău dintre păcate şi cel mai ridicol. Dacă reuşeşte să tortureze cu multiplele ei halucinaţii, persoana atacată se înconjoară de aparenţe, se umple de fumuri, devine îngâmfată ca broscoiul din fabulă, care şi-a umflat guşa, plin de el, până când a explodat. Mândria este dezagreabilă şi din punct de vedere uman: cel care se consideră superior tuturor oamenilor şi tuturor lucrurilor îşi petrece tot timpul contemplându-se pe sine şi dispreţuindu-i pe ceilalţi, care îi răspund râzând de infatuarea lui vană.

Nu ştiu dacă vi s-a povestit în copilărie fabula cu acel ţăran căruia i s-a dăruit un fazan auriu. Odată ce a trecut primul moment de bucurie şi de surpriză pentru acest cadou, noul stăpân a căutat un loc unde ar putea să îl închidă. După multe ore de îndoieli şi de planuri, a ales să îl ducă în coteţul găinilor. Găinile, uimite de frumuseţea noului venit, se învârteau în jurul lui, cu mirarea celui care descoperă un semizeu. În mijlocul acelei zarve, a venit ora hrănirii şi, când stăpânul a aruncat primii pumni de tărâţe, fazanul – înfometat după atâta aşteptare –, s-a aruncat cu lăcomie să îşi umple stomacul. În faţa unui spectacol atât de vulgar – acel miracol de frumuseţe mânca cu aceeaşi poftă ca a unui animal obişnuit – tovarăşele de ogradă dezamăgite au început să îl ciupească pe idolul căzut, până când i-au smuls toate penele. Atât de tristă este dezamăgirea egolatrului; cu atât mai mare este dezastrul cu cât mai mult s-a împăunat cu propriile forţe, încrezându-se cu aroganţă în capacitatea sa personală.

Extrageţi consecinţe practice pentru viaţa voastră zilnică, simţindu-vă depozitari ai unor talente – supranaturale şi umane – de care trebuie să vă folosiţi corect, şi respingeţi ridicola amăgire că vă aparţine ceva, ca şi cum ar fi rodul doar al efortului vostru. Amintiţi-vă că există în ecuaţie un termen – Dumnezeu – pe care nimeni nu poate să îl treacă cu vederea.

Cu această perspectivă, să fiţi convinşi că, dacă vrem cu adevărat să îl urmăm îndeaproape pe Domnul şi să aducem un serviciu real lui Dumnezeu şi întregii omeniri, trebuie să fim în mod serios desprinşi de noi înşine: de darurile inteligenţei, sănătăţii, onoarei, de ambiţiile nobile, de triumfuri, de succese.

Mă refer, de asemenea – pentru că până acolo trebuie să ajungă hotărârea ta – la aceste dorinţe curate, cu care căutăm doar să-i dăm toată gloria lui Dumnezeu şi să-l lăudăm, ajustând voinţa noastră după această normă clară şi precisă: Doamne, vreau asta sau aceea doar dacă te mulţumeşte pe tine, pentru că, dacă nu, pe mine de ce m-ar interesa? Dăm astfel o lovitură mortală egoismului şi vanităţii, care şerpuiesc în toate conştiinţele; până când atingem adevărata pace în sufletele noastre, cu o desprindere care sfârşeşte în stăpânirea lui Dumnezeu, tot mai intimă şi mai intensă.

Pentru a-l imita pe Isus Cristos, inima trebuie să fie complet liberă de ataşamente. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să mă însoţească. Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine, o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁸? Şi comentează sfântul Grigore: Nu ar fi de ajuns să trăim desprinşi de lucruri, dacă nu am renunţa în plus şi la noi înşine. Dar... unde să mergem în afara noastră? Cine este cel care renunţă, dacă se neagă pe sine însuşi?

Să ştiţi că una este situaţia noastră de căzuţi în păcat; şi alta, când am fost formaţi de Dumnezeu. Într-un fel am fost creaţi şi altfel ne găsim din cauza noastră înşine. Să renunţăm la ceea ce am devenit păcătuind şi să ne păstrăm aşa cum am fost alcătuiţi prin har. Astfel, cel care a fost mândru, în cazul în care, convertit la Cristos, se face umil, a renunţat deja la sine însuşi; dacă un desfrânat trece la o viaţă de înfrânare, de asemenea a renunţat la ceea ce era înainte; dacă un avar încetează să mai râvnească şi, în loc să-şi însuşească ceea ce este al altora începe să fie generos cu ceea ce este al său, cu siguranţă a renunţat la sine⁹.