Lista numerelor

Vom analiza pentru câteva clipe textele acestei Liturghii din marţea din săptămâna patimilor, ca să ştim să deosebim îndumnezeirea bună de îndumnezeirea rea. Vom vorbi despre umilinţă, pentru că aceasta este virtutea care ne ajută să vedem, simultan, mizeria noastră şi măreţia noastră.

Mizeria noastră este destul de evidentă. Nu mă refer la limitele naturale: la atâtea aspiraţii mari la care un om visează şi pe care însă nu le va îndeplini niciodată, chiar dacă doar din lipsă de timp. Mă gândesc la ceea ce facem rău, la căderi, la greşelile care ar putea fi evitate şi nu sunt evitate. Experimentăm continuu ineficienţa noastră personală. Dar, uneori, parcă se unesc toate aceste lucruri, se manifestă şi mai pregnant, ca să ne dăm seama cât de săraci suntem. Ce e de făcut?

Expecta Dominum¹, speră în Domnul; trăieşte cu speranţă, ne sugerează Biserica, cu dragoste şi cu credinţă. Viriliter age², poartă-te cu bărbăţie. Ce contează că suntem creaturi din lut, dacă avem speranţa pusă în Dumnezeu? Şi dacă vreodată un suflet suferă o cădere, un recul – nu trebuie neapărat să se întâmple –, i se dă leacul, cum se procedează în mod normal în viaţa obişnuită în privinţa sănătăţii corpului, şi din nou de la capăt!

Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har¹¹, ne învaţă apostolul Petru. În orice epocă, în orice situaţie umană, nu există alt drum – pentru a trăi viaţă divină – decât cel al umilinţei. Oare Domnul se bucură de umilinţa noastră? Nu. Ce ar obţine prin umilirea noastră cel care a creat totul şi menţine şi stăpâneşte tot ce există? Dumnezeu doreşte doar umilinţa noastră, adică să ne golim de noi înşine ca să ne poată umple; cere să nu-i punem obstacole pentru ca – vorbind în termeni omeneşti – să încapă mai mult har al său în biata noastră inimă. Pentru că Dumnezeul care ne inspiră să fim umili este acelaşi care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului său de slavă, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate¹². Domnul nostru ne face ai lui, ne îndumnezeieşte cu îndumnezeire bună.

Umilinţă şi bucurie

Eliberează-mă de tot răul şi perversitatea care sunt în oameni²⁷. Din nou, textul Liturghiei ne vorbeşte despre îndumnezeirea bună: scoate în evidenţă, în faţa ochilor noştri, plămada rea din care suntem alcătuiţi, cu toate înclinaţiile ticăloase; iar apoi imploră, emitte lucem tuam²⁸, trimite lumina ta şi adevărul tău, care m-au călăuzit şi m-au atras la muntele Tău sfânt. Nu mă deranjează să vă spun cât de mult m-am emoţionat recitând aceste cuvinte din textul Liturghiei.

Cum trebuie să ne comportăm ca să dobândim această îndumnezeire bună? În evanghelie citim că Isus nu voia să meargă prin Iudeea, căci iudeii căutau să-l ucidă²⁹. El, care la dorinţa şi după voinţa sa ar fi putut să îi elimine pe duşmanii săi, folosea, de asemenea, mijloacele omeneşti. El, care era Dumnezeu şi căruia i-ar fi fost suficientă decizia sa pentru a schimba circumstanţele, ne-a lăsat o lecţie încântătoare: nu a mers în Iudeea. Au zis deci către el fraţii lui: Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii tăi să vadă lucrurile pe care tu le faci³⁰. Pretindeau să se dea în spectacol. Vedeţi că este o lecţie de îndumnezeire bună şi îndumnezeire rea?

Îndumnezeire bună: Speră în tine – se cântă în Ofertoriu – toţi cei care cunosc numele tău, Doamne, pentru că niciodată nu îi părăseşti pe cei care te caută³¹. Şi vine bucuria acestui vas de lut plin de scoabe, pentru că nu a uitat de rugăciunile sărmanilor³², ale celor umili.

Sunt suficiente câteva tuşe ale iubirii lui Dumnezeu care se întrupează, şi generozitatea lui ne atinge sufletul, ne aprinde, ne împinge cu duioşie spre o durere plină de căinţă pentru comportamentul nostru, meschin şi egoist în atâtea ocazii. Isus Cristos nu are nici o problemă să se coboare, pentru a ne ridica din mizerie la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai săi. Tu şi eu, dimpotrivă, deseori ne mândrim prosteşte cu darurile şi cu talentele primite, până la a le transforma în piedestal pentru a ne impune în faţa celorlalţi, ca şi cum meritul unor acţiuni, duse la capăt cu o perfecţiune relativă, ar depinde exclusiv de noi: Ce bun ai, fără să-l fi primit de la Dumnezeu? Dar dacă l-ai primit, la ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit⁷?.

Gândindu-ne la dăruirea lui Dumnezeu şi la nimicirea lui – vorbesc despre asta ca să medităm, gândindu-ne fiecare la sine însuşi –, deşertăciunea, vanitatea celui mândru apar ca un păcat oribil, tocmai pentru că pun persoana în extremă opoziţie cu modelul pe care Isus Cristos ni l-a arătat prin comportamentul său. Gândiţi-vă bine la asta: el s-a umilit, fiind Dumnezeu. Omul, încrezut în propriul său eu, vrea să se înalţe cu orice preţ, fără să recunoască faptul că este un vas făcut din lut ieftin.