Lista numerelor

Justiţie şi caritate

Citiţi Sfânta Scriptură. Meditaţi asupra uneia dintre scenele din viaţa Domnului, asupra învăţăturilor sale. Gândiţi-vă în special la sfaturile şi la atenţionările cu care pregătea acea mână de oameni care aveau să fie apostolii săi, mesagerii săi, de la un capăt al pământului la altul. Care este linia principală care le marchează? Nu este porunca nouă a carităţii? A fost cu dragoste modul în care şi-au deschis drum în acea lume păgână şi coruptă.

Fiţi convinşi că numai cu dreptatea nu veţi rezolva niciodată marile probleme ale omenirii. Când se face dreptate rece, nu vă miraţi dacă oamenii sunt răniţi: cere mult mai mult demnitatea omului, care este fiu al lui Dumnezeu. Caritatea trebuie să meargă înăuntru şi alături, pentru că îndulceşte totul, îndumnezeieşte: Dumnezeu este dragoste³³. Trebuie să fim mânaţi mereu de dragostea pentru Dumnezeu, care face mai uşor să îl iubim pe aproapele, şi purifică şi înalţă iubirile pământeşti.

Pentru a ajunge de la stricta dreptate la abundenţa de caritate este un întreg traseu de parcurs. Şi nu sunt mulţi cei care perseverează până la sfârşit. Unii se mulţumesc să se apropie de prag: fac abstracţie de dreptate şi se limitează la puţină bunăvoinţă, pe care o califică drept caritate, fără să-şi dea seama că aceasta presupune o mică parte din ceea ce sunt obligaţi să facă. Şi se arată la fel de satisfăcuţi de ei înşişi ca fariseul care credea că îndeplineşte cu asupra de măsură legea pentru că postea două zile pe săptămână şi plătea zeciuiala din tot ce avea³⁴.

Caritatea, care este ca o generoasă exagerare a dreptăţii, cere în primul rând îndeplinirea datoriei: se începe cu ce este drept; se continuă cu ce este mai echitabil...; dar pentru a iubi se cere multă fineţe, multă delicateţe, mult respect, multă amabilitate: într-un cuvânt, urmarea acelui sfat al apostolului: Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³⁵. Atunci da: trăim pe deplin caritatea, îndeplinim porunca lui Isus.

Pentru mine, nu există exemplu mai clar al acestei uniuni practice a dreptăţii cu caritatea, decât comportamentul mamelor. Îi iubesc cu aceeaşi duioşie pe toţi copiii, şi tocmai această dragoste le face să îi trateze diferit – cu o dreptate inegală –, pentru că fiecare este diferit de ceilalţi. Prin urmare, şi cu semenii noştri, caritatea perfecţionează şi completează dreptatea, pentru că ne face să ne comportăm într-un mod inegal cu cei neegali, adaptându-ne la împrejurările concrete în care se găsesc aceştia, cu scopul de a transmite bucurie celui care este trist, ştiinţă celui căruia îi lipseşte formarea, afecţiune celui care se simte singur... Dreptatea stabileşte să i se dea fiecăruia ce este al său, ceea ce nu echivalează cu a da tuturor acelaşi lucru. Egalitarismul utopic este izvorul celor mai mari nedreptăţi.

Pentru a acţiona mereu astfel, ca aceste mame bune, trebuie să uităm de noi înşine, să nu aspirăm la altă mărire decât aceea de a-i sluji pe ceilalţi, ca Isus Cristos, care a predicat: Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească³⁶. Acest lucru presupune hotărârea de a supune propria voinţă modelului divin, de a lucra pentru toţi, de a lupta pentru fericirea eternă şi bunăstarea celorlalţi. Nu ştiu un drum mai bun pentru a fi drept decât cel al unei vieţi de dăruire şi de slujire.

Poate vreunul crede că sunt un naiv. Nu îmi pasă. Chiar dacă m-ar califica astfel, pentru că încă mai cred în caritate, vă asigur că voi crede mereu! Şi, atâta timp cât el îmi dăruieşte viaţă, voi continua să mă preocup – ca preot al lui Cristos – să fie unitate şi pace între cei care, pentru că sunt fii ai aceluiaşi Tată Dumnezeu, sunt fraţi; ca omenirea să se înţeleagă; ca toţi să împărtăşească acelaşi ideal: cel al credinţei!

Să ne adresăm Fecioarei Maria, Fecioara prudentă şi credincioasă, sfântului Iosif, soţul său, model desăvârşit al omului drept³⁷. Ei, care au trăit în prezenţa lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, virtuţile pe care le-am contemplat, ne vor aduce harul ca acestea să fie ferm ancorate în sufletul nostru, pentru ca noi să ne hotărâm să ne comportăm în orice moment ca discipoli buni ai Învăţătorului: prudenţi, drepţi, plini de caritate.

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.

Caritatea nu o construim noi; ne invadează prin harul lui Dumnezeu: pentru că el ne-a iubit pe noi mai întâi¹⁸. Este bine să ne pătrundem profund cu acest adevăr minunat: Dacă putem să îl iubim pe Dumnezeu, este pentru că am fost mai întâi iubiţi de Dumnezeu¹⁹. Tu şi eu suntem în stare să iradiem dragoste către cei care ne înconjoară, pentru că ne-am născut pentru credinţă, din dragostea Tatălui. Cereţi cu insistenţă Domnului această comoară, această virtute supranaturală a carităţii, pentru a o practica până la ultimul detaliu.

De multe ori, noi, creştinii, nu am ştiut să răspundem acestui dar; uneori, l-am subapreciat, ca şi cum s-ar fi limitat la o pomană, fără suflet, rece; sau l-am redus la un comportament de bunăvoinţă mai mult sau mai puţin formală. A exprimat bine această deviaţie remarca resemnată a unei bolnave: aici mă tratează cu caritate, dar mama mea mă îngrijea cu duioşie. Dragostea care se naşte din inima lui Cristos nu poate să lase loc acestui gen de diferenţe.

Ca să ne intre bine în cap acest adevăr, într-un mod ilustrativ, am predicat în mii de ocazii faptul că noi nu avem o inimă pentru a-l iubi pe Dumnezeu, şi o alta pentru a iubi creaturile: această biată inimă a noastră, din carne, iubeşte cu o duioşie umană care, dacă este unită cu dragostea lui Cristos este, de asemenea, supranaturală. Aceasta, şi nu alta, este caritatea pe care trebuie să o cultivăm în suflet, cea care ne va face să descoperim în ceilalţi imaginea Domnului nostru.

Universalitatea carităţii

Cu numele de aproape, spune sf. Leon cel Mare, nu trebuie să ne gândim doar la cei care se leagă de noi prin legăturile prieteniei sau ale rudeniei, ci la toţi oamenii, cu care avem o natură comună... Un singur Creator ne-a făcut, un singur Creator ne-a dat sufletul. Toţi ne bucurăm de acelaşi cer şi de acelaşi aer, de aceleaşi zile şi de aceleaşi nopţi şi, cu toate că unii sunt buni şi alţii sunt răi, unii sunt drepţi şi alţii sunt nedrepţi, Dumnezeu, cu toate acestea, este generos şi binevoitor cu toţi²⁰.

Noi, fiii lui Dumnezeu, ne călim în practica acestei porunci noi, învăţăm în Biserică să slujim, nu să fim slujiţi²¹, şi găsim puterea de a iubi omenirea într-un mod nou, pe care toţi îl vor percepe ca rod al harului lui Cristos. Iubirea noastră nu se confundă cu o simplă atitudine sentimentală, nici cu simpla camaraderie, nici cu puţin curata râvnă de a-i ajuta pe ceilalţi pentru a ne demonstra nouă înşine că suntem superiori. Înseamnă a convieţui cu aproapele, a venera – insist – imaginea lui Dumnezeu care există în fiecare om, încercând ca de asemenea el să o contemple, ca să ştie să se îndrepte spre Cristos.

Universalitatea carităţii înseamnă, de aceea, universalitatea apostolatului; traducerea în fapte şi cu adevărat, din partea noastră, a marii râvne a lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului²².

Dacă trebuie să îi iubim de asemenea pe duşmani – mă refer la cei care ne numără între duşmanii lor: eu nu mă simt duşmanul nimănui şi a nimic – va trebui să îi iubim cu mai mult temei pe cei care sunt pur şi simplu mai departe, pe cei care ne sunt mai puţin simpatici, pe cei care, din cauza limbii, a culturii sau a educaţiei lor, par opusul tău sau al meu.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.