Lista numerelor

Amestecat în mulţime, unul dintre acei experţi care nu reuşiseră încă să discearnă învăţăturile revelate de Moise, complicate chiar de ei cu o cazuistică sterilă, i-a pus o întrebare Domnului. Isus îşi deschide gura divină pentru a-i răspunde acestui doctor în Lege şi i-a răspuns fără grabă, cu convingerea fermă a celui care a experimentat ceea ce spune: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este asemănătoare acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se întemeiază toată Legea şi Profeţii¹.

Să-l privim acum pe Învăţător împreună cu discipolii săi, în intimitatea sălii Cinei celei de Taină, a Cenacolului. La apropierea momentului patimii sale, inima lui Cristos, înconjurat de cei pe care el îi iubea, izbucneşte în vâlvătăi inefabile: Vă dau o poruncă nouă, le spune; să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii².

Pentru a vă apropia de Domnul prin intermediul paginilor sfintei evanghelii, recomand mereu să vă străduiţi să intraţi cumva în scenă, să participaţi ca un nou personaj. Astfel – ştiu de la atâtea suflete normale şi obişnuite care trăiesc acest lucru – veţi fi încântaţi, ca Maria, care îi sorbea cuvintele Mântuitorului, sau, ca Marta, veţi îndrăzni să exprimaţi sincer neliniştile voastre, până la cele mai mărunte³.

Doamne, de ce numeşti această poruncă nouă? Cum tocmai am auzit, dragostea pentru aproape era recomandată în Vechiul Testament şi vă amintiţi, de asemenea, că Isus, când abia începuse viaţa sa publică, amplifică această exigenţă, cu divină generozitate: Aţi auzit că s-a spus: Să iubeşti aproapele tău şi să urăşti duşmanul tău. Eu însă vă spun: iubiţi duşmanii voştri şi vă rugaţi pentru cei ce vă prigonesc⁴.

Doamne, permite-ne să insistăm: de ce continui să numeşti nouă această poruncă? În acea noapte, cu puţine ore înainte de a te jertfi pe cruce, în timpul acestei discuţii înduioşătoare cu cei care – în pofida slăbiciunilor şi mizeriilor personale, ca ale noastre – te-au însoţit până la Ierusalim. Tu ne-ai revelat dimensiunea nebănuită a carităţii: Precum v-am iubit eu. Cum să nu te înţeleagă apostolii, dacă au fost martorii iubirii tale insondabile!

Cuvintele şi exemplul Învăţătorului sunt clare, precise. A arătat cu fapte doctrina sa. Şi, cu toate acestea, de multe ori m-am gândit că, după douăzeci de secole, încă rămâne o poruncă nouă, pentru că foarte puţini oameni s-au preocupat să o practice; ceilalţi, majoritatea, au preferat şi preferă să nu ia aminte. Cu un egoism exacerbat, trag concluzia: de ce să am mai multe complicaţii, îmi sunt prea de ajuns ale mele.

Nu este loc pentru o asemenea atitudine între creştini. Dacă practicăm aceeaşi credinţă, şi dacă vrem cu adevărat să păşim pe urmele limpezi pe care le-au lăsat pe pământ paşii lui Cristos, nu trebuie să ne mulţumim cu a-i scuti pe ceilalţi de relele pe care nu le dorim pentru noi înşine. Aceasta este mult, dar este foarte puţin, când înţelegem că măsura dragostei noastre este definită de comportamentul lui Isus. În plus, el nu ne propune această normă de conduită ca pe o ţintă îndepărtată, ca pe încoronarea unei întregi vieţi de luptă. Este – trebuie să fie, insist, ca să o traduceţi în propuneri concrete – punctul de plecare, pentru că Domnul nostru ne-o pune în faţă ca pe un semn indicator: După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei.

Isus Cristos, Domnul nostru, s-a întrupat şi a luat natura noastră, pentru a se arăta omenirii ca model al tuturor virtuţilor. Învăţaţi de la mine – este chemarea – că sunt blând şi umil cu inima⁵.

Mai târziu, când le explică apostolilor semnul după care vor fi recunoscuţi ca fiind creştini, nu spune: pentru că sunteţi umili. El este puritatea cea mai sublimă, mielul imaculat. Nimeni nu ar putea să îi întineze sfinţenia fără pată⁶. Dar nici nu spune: îşi vor da seama că sunt în faţa discipolilor mei pentru că sunteţi caşti şi curaţi.

A trecut prin această lume cu cea mai completă detaşare de bunurile pământeşti. Fiind Creator şi Domn al întregului Univers, îi lipsea chiar şi un loc unde să îşi rezeme capul⁷. Cu toate acestea, nu spune: Vor şti că sunteţi dintre ai mei, pentru că nu v-aţi agăţat de bogăţii. Rămâne patruzeci de zile şi nopţi în deşert, în post strict⁸, înainte de a se dedica predicării evangheliei. Şi, la fel, nu le spune alor săi: vor înţelege că îl slujiţi pe Dumnezeu, pentru că nu sunteţi mâncători şi băutori.

Trăsătura care îi va distinge pe apostoli, pe creştinii autentici din toate timpurile, am auzit-o: După aceasta – exact după aceasta – vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii⁹.

Mi se pare perfect logic că fiii lui Dumnezeu au fost mereu mişcaţi – ca tine şi eu, în aceste momente – în faţa acestei insistenţe a Învăţătorului. Domnul nu stabileşte ca probă a fidelităţii discipolilor săi minunile sau miracolele nemaiauzite, deşi le-a conferit puterea de a le face, în Duhul Sfânt. Ce le spune? Vor şti că sunteţi discipolii mei dacă vă iubiţi unii pe alţii¹⁰.