Lista numerelor

În corabia lui Cristos

Ca şi Domnului nostru, şi mie îmi place foarte mult să vorbesc despre corăbii şi despre plase de pescuit, pentru ca toţi să extragem din aceste scene evanghelice intenţii ferme şi exacte. Ne povesteşte sfântul Luca în evanghelia sa că nişte pescari îşi spălau şi îşi strângeau plasele pe malul lacului Genezaret. Isus se apropie de acele corăbii trase lângă mal şi se urcă într-una dintre ele, cea a lui Simon. Cu câtă naturaleţe urcă Învăţătorul în corabia fiecăruia dintre noi! pentru a ne complica viaţa, cum se repetă pe un ton plângăcios, pe aici. Cu voi şi cu mine s-a întâlnit Domnul pe drumul nostru, pentru a ne complica delicat, cu dragoste, existenţa.

După ce predică din corabia lui Petru, le spune pescarilor: Duc in altum, et laxate retia vestra in capturam! Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit²⁵! Încrezători în cuvântul lui Cristos, ascultă şi obţin acea pescuire minunată. Şi, privindu-l pe Petru, care, la fel ca şi sfântul Iacob şi Ioan, nu conteneau să se uimească, Domnul îi explică: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat toate şi au mers după el²⁶.

Corabia ta – talentele tale, aspiraţiile tale, realizările tale – nu valorează nimic, dacă nu o laşi la dispoziţia lui Isus Cristos, dacă nu permiţi ca el să poată intra acolo cu deplină libertate, dacă o transformi în idol. Tu singur, cu corabia ta, dacă te desprinzi de Învăţător, supranatural vorbind, mergi drept spre naufragiu. Doar dacă admiţi, cauţi prezenţa şi conducerea Domnului, vei fi la adăpost de furtuni şi de răsturnările vieţii. Pune totul în mâinile lui Dumnezeu: fie ca gândurile tale, aventurile bune din imaginaţia ta, ambiţiile tale omeneşti nobile, iubirile tale curate, să treacă prin inima lui Cristos. Altfel, mai devreme sau mai târziu, se vor scufunda împreună cu egoismul tău.

În cazul în care consimţi ca Dumnezeu să domnească peste nava ta, ca el să fie stăpânul, ce siguranţă!..., chiar şi atunci când pare că este absent, că a adormit, că nu-i pasă, şi apare furtuna în mijlocul tenebrelor celor mai întunecate. Povesteşte sfântul Marcu că în aceste împrejurări se aflau apostolii; iar Isus a văzut pe ucenici că se muncesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare... Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi! Apoi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit²⁷.

Fiii mei, se întâmplă atâtea lucruri pe pământ...! Aş putea să vă povestesc despre durerile, suferinţele, maltratările, despre martiriul – în deplinul sens al cuvântului –, despre eroismul multor suflete. În ochii noştri, în mintea noastră, încolţeşte uneori impresia că Isus doarme, că nu ne aude; dar sfântul Luca povesteşte cum se purta Domnul cu ai săi: Şi, pe când ei vâsleau, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un vârtej de vânt, corabia se umplea cu apă şi erau în primejdie. Şi venind la el, l-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim! Dar el, sculându-se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor săi: Unde vă este credinţa²⁸?

Dacă ne dăm, el ni se dă. Trebuie să avem încredere deplină în Învăţător, trebuie să ne abandonăm în mâinile lui fără zgârcenie; să-i arătăm, cu lucrările noastre, că barca este a lui; că vrem să dispună după placul lui de tot ce ne aparţine.

Închei, cerând mijlocirea sfintei Maria, cu aceste hotărâri: să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat; să parcurgem şi să savurăm aventura noastră de iubire, pentru că îndrăgostiţi de Dumnezeu suntem; să lăsăm ca Isus Cristos să intre în sărmana noastră barcă şi să ia în stăpânire sufletul nostru, ca Domn şi Stăpân; să-i arătăm cu sinceritate că ne vom strădui să ne menţinem mereu în prezenţa lui, zi şi noapte, pentru că el ne-a chemat la credinţă: Ecce ego quia vocasti me²⁹!, şi venim în ţarcul său, atraşi de chemările şi fluierăturile lui de bun păstor, cu certitudinea că doar sub privirea lui vom întâlni adevărata fericire trecătoare şi eternă.

Ego sum via, veritas et vita¹, Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cu aceste cuvinte fără echivoc, ne-a arătat Domnul care este cărarea adevărată care duce la fericirea eternă. Ego sum via: el este singura cale care leagă cerul cu pământul. O spune tuturor oamenilor, dar ne aminteşte în mod special celor care, ca tine şi ca mine, i-am spus că suntem hotărâţi să ne luăm în serios vocaţia de creştini, astfel încât Dumnezeu să fie mereu prezent în gândurile noastre, pe buzele noastre şi în toate acţiunile noastre, şi în cele mai mărunte şi mai obişnuite.

Isus este calea. El a lăsat în această lume urmele curate ale paşilor săi, semne de neşters pe care nici trecerea anilor, nici perfidia duşmanului nu au reuşit să le şteargă. Iesus Christus heri, et hodie; ipse et in saecula (Isus Cristos ieri şi astăzi, şi în veci²). Cât îmi place să amintesc acest lucru! Isus Cristos, acelaşi care a trăit ieri pentru apostoli şi oamenii care l-au căutat, trăieşte azi pentru noi şi va trăi de-a lungul secolelor. Suntem noi, oamenii, cei care uneori nu reuşim să îi descoperim chipul, mereu prezent, pentru că privim cu ochi obosiţi sau tulburi. Acum, la începutul acestui timp de rugăciune lângă tabernacol, cere-i, ca acel orb din evanghelie: Domine, ut videam³!; Doamne, fă să văd! Să se umple inteligenţa mea de lumină şi să pătrundă cuvântul lui Cristos în mintea mea; să se înrădăcineze în sufletul meu viaţa sa, ca să mă transforme în faţa gloriei eterne.

Rugaţi-vă împreună cu mine la Domnul: Doce me facere voluntatem tuam, quia Deus meus es tu¹⁷; Învaţă-mă să fac voia ta, pentru că tu eşti Dumnezeul meu. Într-un cuvânt, să răzbată de pe buzele noastre râvna sinceră de a răspunde, cu dorinţă eficientă, invitaţiilor Creatorului nostru, încercând să urmăm planurile sale cu o credinţă de nezdruncinat, cu convingerea că el nu poate da greş.

Iubind în acest mod voinţa divină, vom înţelege că valoarea credinţei nu stă doar în claritatea cu care o explicăm, ci în hotărârea de a o apăra cu fapte: şi ne vom comporta în consecinţă.

Dar să revenim la scena care se desfăşoară la ieşirea din Ierihon. Acum eşti tu, cel căruia îi vorbeşte Cristos. Îţi spune: Ce vrei de la mine? Să văd, Doamne, să văd! Şi Isus răspunde: Mergi, credinţa ta te-a mântuit. Şi numaidecât recăpătă vederea, şi-l urma pe drum¹⁸. Urmează-l pe drum. Tu ai aflat ceea ce îţi propune Domnul şi te-ai hotărât să îl însoţeşti pe drum. Tu încerci să calci pe urmele paşilor lui, să te îmbraci cu veşmintele lui Cristos, să fii acelaşi Cristos: atunci, credinţa ta, credinţa în această lumină pe care Domnul ţi-o dă, trebuie să fie operativă şi cu spirit de sacrificiu. Nu-ţi face iluzii, nu te gândi să descoperi modalităţi noi. Credinţa pe care el ne-o cere este aceasta: trebuie să mergem în ritmul lui cu fapte pline de generozitate, aruncând şi desprinzându-ne de ceea ce deranjează.

Credinţă şi umilinţă

Acum sfântul Matei este cel care ne povesteşte o situaţie mişcătoare. Dar iată că o femeie, care de doisprezece ani suferea de o curgere de sânge, se apropie pe dindărăt şi atinse marginea hainei lui¹⁹. Câtă umilinţă! Căci îşi zicea: Doar haina lui să o ating şi voi fi vindecată²⁰. Niciodată nu lipsesc bolnavi care imploră, ca Bartimeu, cu o credinţă mare, care nu au nicio reţinere să strige. Dar priviţi cum, în drumul lui Cristos, nu sunt două suflete la fel. Mare este, de asemenea, credinţa acestei femei, şi ea nu strigă: se apropie fără ca nimeni să o observe. Îi ajunge să atingă o bucăţică din haina lui Isus, pentru că este sigură că va fi vindecată. Abia îl atinsese, când Domnul nostru se întoarce şi o priveşte. Ştie deja ce se întâmplă în interiorul acelei inimi; a observat siguranţa ei: Ai încredere, fiică; credinţa ta te-a mântuit²¹.

I-a atins delicat marginea mantiei, s-a apropiat cu credinţă, a crezut şi a ştiut că a fost vindecată... La fel şi noi, dacă vrem să fim salvaţi, să atingem cu credinţă haina lui Cristos²². Te-ai convins cum trebuie să fie credinţa noastră? Umilă. Cine eşti tu, cine sunt eu, ca să merităm această chemare a lui Cristos? Cine suntem, ca să fim atât de aproape de el? La fel ca acea biată femeie din mulţime, ne-a oferit o ocazie. Şi nu pentru a atinge o bucăţică din haina lui, sau un moment marginea mantiei, tivul. Îl avem pe el. Ni s-a încredinţat în totalitate, cu trupul său, cu sângele său, cu sufletul său şi cu divinitatea sa. Îl mâncăm în fiecare zi, vorbim intim cu el, cum se vorbeşte cu tata, cum se vorbeşte cu dragostea. Şi acesta este adevărul. Nu este imaginaţie.

Umanitatea preasfântă a lui Cristos

Cum putem depăşi aceste neplăceri? Cum vom reuşi să ne întărim în acea hotărâre, care începe să ni se pară foarte apăsătoare? Inspirându-ne din modelul pe care ni-l arată preasfânta Fecioară, mama noastră: un drum foarte lat, care în mod necesar trece prin Isus.

Pentru a ne apropia de Dumnezeu trebuie să o luăm pe drumul drept, care este umanitatea preasfântă a lui Cristos. Pentru aceasta, recomand mereu să se citească acele cărţi care relatează patimile Domnului. Aceste scrieri, pline de sinceră pietate, ni-l aduc în minte pe Fiul lui Dumnezeu, om ca şi noi şi Dumnezeu adevărat, care iubeşte şi suferă în trupul său pentru mântuirea lumii.

Să ne oprim asupra uneia dintre devoţiunile cele mai răspândite între creştini, rugăciunea sfântului Rozariu. Biserica ne îndeamnă să contemplăm misterele: pentru ca să se întipărească în mintea şi în imaginaţia noastră, cu bucuria, durerea şi gloria sfintei Maria, exemplul uimitor al Domnului, în cei treizeci de ani ascunşi ai săi, în cei trei ani în care a predicat, în patimile sale cumplite şi în glorioasa sa înviere.

A-l urma pe Cristos: acesta este secretul. Să-l însoţim atât de aproape, încât să trăim cu el, ca acei primi doisprezece; atât de aproape, încât să ne identificăm cu el. Nu vom întârzia să afirmăm, dacă nu am pus obstacole în calea harului, că ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Isus Cristos¹². Se reflectă Domnul în comportarea noastră, ca într-o oglindă. Dacă oglinda este aşa cum trebuie, va capta chipul plin de blândeţe al Mântuitorului nostru, fără a-l desfigura, fără a-l schimonosi: iar ceilalţi vor avea posibilitatea de a-l admira, de a-l urma.

Îmi place să vorbesc despre drum, pentru că suntem călători, ne îndreptăm spre casa din cer, spre patria noastră. Dar iată că un drum, chiar dacă poate să aibă porţiuni pline cu greutăţi deosebite, chiar dacă ne face să trecem printr-un râu sau să traversăm o mică pădure aproape de nepătruns, de obicei este ceva obişnuit, fără surprize. Pericolul este rutina: să ne imaginăm că în asta, în ceva de fiecare clipă, nu se află Dumnezeu, pentru că este ceva atât de simplu, atât de obişnuit!

Mergeau cei doi discipoli spre Emaus. Mersul lor era normal, ca al atâtor altora care treceau prin acele locuri. Şi acolo, cu naturaleţe, li se arată Isus, şi merge cu ei, antrenându-i într-o discuţie care micşorează oboseala. Îmi imaginez scena; este deja seară. Suflă o briză uşoară. În jur, câmpuri semănate cu grâu deja crescut, şi măslini bătrâni, cu ramurile argintate de lumina blândă.

Isus, pe drum. Doamne, cât de mare eşti mereu! Dar mă emoţionezi când te cobori să ne urmezi, să ne cauţi, în alergătura noastră zilnică. Doamne, dă-ne nevinovăţia spiritului, privirea curată, mintea clară, care să ne permită să te înţelegem când vii fără niciun semn exterior al gloriei tale.

Drumul se termină la sosirea în sat, şi celor doi care – fără să-şi dea seama – au fost atinşi în străfundul sufletului de cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu făcut om, le pare rău că pleacă. Pentru că Isus îi salută şi dădu să meargă mai departe⁴³. Domnul nostru nu se impune niciodată. Vrea să îl chemăm liberi, de când am întrevăzut puritatea dragostei, pe care ne-a pus-o în suflet. Trebuie să-l reţinem cu forţă şi să îl rugăm: Rămâi cu noi, căci se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite⁴⁴, se face noapte.

Aşa suntem: mereu puţin îndrăzneţi, poate din lipsă de sinceritate, sau poate din pudoare. În adânc, gândim: Rămâi cu noi, pentru că ne dau târcoale în suflet tenebrele, şi doar tu eşti lumină, doar tu poţi linişti această nelinişte care ne consumă. Pentru că între lucrurile frumoase, oneste, să nu-l ignorăm pe cel care este cel dintâi: să-l avem mereu pe Dumnezeu⁴⁵.

Şi Isus rămâne. Ni se deschid ochii, ca aceia ai lui Cleopa şi ai însoţitorului lui, când Isus împarte pâinea; şi chiar dacă el dispare din vederea noastră, vom fi în stare să începem din nou drumul – când se face noapte –, pentru a le vorbi celorlalţi despre el, pentru că atâta bucurie nu încape într-un singur piept.

Drumul spre Emaus. Dumnezeul nostru a umplut de dulceaţă acest nume. Iar Emaus este lumea întreagă, pentru că Domnul a deschis drumurile divine ale pământului.