Lista numerelor

Drumul creştinului

Ce limpede apare învăţătura lui Cristos! Ca de obicei, să deschidem Noul Testament, de data aceasta la capitolul 11 după sfântul Matei: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inimă⁴. Îţi dai seama? Trebuie să învăţăm de la El, de la Isus, unicul nostru model. Dacă vrei să mergi înainte prevenind greşelile şi rătăcirile, nu trebuie decât să mergi pe unde El a mers, să-ţi sprijini tălpile pe amprenta paşilor săi, să te scufunzi în inima sa umilă şi răbdătoare, să bei din izvorul poruncilor şi al devoţiunilor sale; într-un cuvânt, trebuie să te identifici cu Isus Cristos, trebuie să încerci să te transformi cu adevărat în alt Cristos între fraţii tăi, oamenii.

Ca să nu existe nicio neînţelegere, să citim alt fragment după sfântul Matei. În capitolul 16, Domnul îşi explică mai precis doctrina: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească⁵. Drumul lui Dumnezeu este unul al renunţării, al mortificării, al dăruirii, dar nu al tristeţii sau al descurajării.

Uită-te la exemplul lui Cristos, din ieslea din Betleem până la tronul Calvarului. Gândeşte-te la abnegaţia sa, la privaţiunile pe care le-a suferit: foame, sete, oboseală, căldură, nesomn, maltratări, neînţelegeri, lacrimi⁶...; şi bucuria sa de a salva omenirea întreagă. Mi-ar plăcea dacă acum ţi-ai întipări profund în minte şi în inimă – ca să meditezi asupra acestui lucru de multe ori şi să îl traduci în consecinţe practice – acel rezumat făcut de sfântul Paul, când i-a invitat pe cei din Efes să urmeze fără şovăială paşii Domnului: Deveniţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii dragi, şi trăiţi în iubire, precum şi Cristos ne-a iubit şi s-a dat pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă⁷.

Isus s-a dăruit pe Sine însuşi, a pătimit din dragoste. Şi tu, discipol al lui Cristos; fiu preferat al lui Dumnezeu; tu, care ai fost răscumpărat cu preţul crucii; tu de asemenea trebuie să fii dispus să te negi pe tine însuţi. De aceea, oricare ar fi circumstanţele concrete în care ne aflăm, nici tu, nici eu nu putem avea o comportare egoistă, îmburghezită, comodă, împrăştiată..., – iartă-mi sinceritatea – prostească! Dacă urmăreşti stima oamenilor şi îţi doreşti să fii stimat şi apreciat, şi nu cauţi altceva decât o viaţă plăcută, te-ai abătut de la drum... În oraşul sfinţilor, sunt lăsaţi să intre şi să se odihnească şi să domnească cu regele pentru eternitate doar cei care merg pe calea aspră, îngustă şi strâmtă a necazurilor⁸.

Trebuie să te hotărăşti voluntar să te încarci cu crucea. Dacă nu, vei spune din gură că îl imiţi pe Cristos, dar faptele tale vor dezminţi acest lucru; aşa nu vei reuşi să îl cunoşti în intimitate pe Învăţător, nici nu îl vei iubi cu adevărat. Este imperios necesar ca noi, creştinii, să ne convingem bine de această realitate: nu mergem lângă Domnul când nu ştim să ne privăm spontan de atâtea lucruri pe care le cer capriciul, vanitatea, huzurul, interesul... Nu trebuie să treacă nicio zi fără să o fi condimentat cu harul şi sarea mortificării. Şi alungă această idee că eşti, atunci, redus la o fiinţă nefericită. Sărmană fericire va fi a ta, dacă nu înveţi să te învingi pe tine însuţi, dacă te laşi strivit şi dominat de pasiunile şi de veleităţile tale, în loc să-ţi iei crucea cu vitejie.

Cu ochii la ţintă

Dacă vă amintesc aceste adevăruri dure, este pentru a vă invita să examinaţi atent motivele care impulsionează comportamentul vostru, cu scopul de a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat, oferind totul slujirii lui Dumnezeu şi a fraţilor voştri, oamenilor. Iată că Domnul a trecut de partea noastră, ne-a privit cu dragoste şi ne-a dat o sfântă chemare, nu întemeiată pe faptele noastre, ci pe hotărârea şi pe harul său. Acesta ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de timpurile veşnice¹⁴.

Purificaţi-vă intenţia, ocupaţi-vă de toate lucrurile din dragoste pentru Dumnezeu, îmbrăţişând cu bucurie crucea fiecărei zile. Am repetat de mii de ori, pentru că cred aceste idei trebuie să fie sculptate în inima creştinilor: când nu ne limităm să tolerăm şi, în schimb, iubim contrazicerea, durerea fizică sau morală şi i-o oferim lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatele noastre personale şi pentru păcatele tuturor oamenilor, atunci vă asigur că această durere nu este apăsătoare.

Nu se mai duce o cruce oarecare, se descoperă crucea lui Cristos, cu consolarea că Mântuitorul se încarcă cu suportarea greutăţii. Noi colaborăm, ca Simon din Cirene care, când se întorcea de la munca pe câmpul său, gândindu-se la o meritată pauză, s-a văzut silit să pună umărul ca să îl ajute pe Isus¹⁵. A fi cireneanul voluntar a lui Cristos, a însoţi atât de îndeaproape umanitatea lui în suferinţă, redusă la cea mai de jos stare, pentru un suflet îndrăgostit nu înseamnă o nefericire, aduce certitudinea apropierii lui Dumnezeu, care ne binecuvântează cu această alegere.

Foarte des, nu puţini oameni au remarcat cu uimire bucuria pe care, slavă lui Dumnezeu, o au şi o transmit fiii mei din Opus Dei. În faţa evidenţei acestei realităţi, răspund mereu cu aceeaşi explicaţie, pentru că nu ştiu alta: fundamentul fericirii lor constă în a nu se teme de viaţă, nici de moarte, în a nu se speria în faţa necazurilor, în efortul cotidian de a trăi cu spirit de sacrificiu, dispuşi constant – în pofida mizeriei şi a slăbiciunii personale – să se nege pe ei înşişi, astfel încât să facă drumul creştin mai plăcut şi mai plin de iubire pentru ceilalţi.

Dar să nu uitaţi că a fi cu Isus înseamnă, cu siguranţă, să ne întâlnim cu crucea lui. Când ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu, se întâmplă deseori ca el să permită să gustăm durerea, singurătatea, contradicţiile, calomniile, defăimările, ironiile, interioare şi exterioare: pentru că vrea să ne conformăm chipului şi asemănării lui şi permite, de asemenea, să ni se spună nebuni şi să fim luaţi drept neştiutori.

Este momentul să iubim mortificarea pasivă, care vine – pe ascuns sau cu neruşinare şi insolenţă – când nu o aşteptăm. Vor ajunge să fie rănite oile, cu pietre care ar fi trebuit aruncate asupra lupilor: cel care îl urmează pe Cristos va vedea pe pielea sa că aceia care ar trebui să îl iubească se poartă cu el într-un mod care merge de la neîncredere la ostilitate, de la suspiciune la ură. Îl privesc cu suspiciune, ca pe un mincinos, pentru că nu cred că ar putea avea o relaţie personală cu Dumnezeu, o viaţă interioară; în schimb, faţă de un ateu sau de un indiferent, aceiaşi oameni de obicei zvăpăiaţi şi neruşinaţi, se umplu de amabilitate şi de înţelegere.

Şi poate că Domnul permite ca discipolul său să se vadă atacat cu arma, care niciodată nu face cinste celui care o foloseşte, a injuriilor personale; cu folosirea locurilor comune, rod tendenţios şi vinovat al unei propagande masive şi mincinoase: pentru că nu toţi au bun simţ şi măsură.

Cei care sprijină o teologie incertă şi o morală relaxată, fără frâne; cei care urmează după bunul lor plac o Liturghie îndoielnică, cu o disciplină de hippies şi o conducere iresponsabilă, nu este de mirare că propagă împotriva celor care doar vorbesc despre Isus Cristos zvonuri, suspiciuni, false denunţuri, ofense, maltratări, umilinţe, bârfe şi batjocuri de toate felurile.

Aşa sculptează Isus sufletele alor săi, fără să înceteze să le dea în interior seninătate şi bucurie, pentru că înţeleg foarte bine că – alăturând sute de minciuni – demonii nu sunt capabili să facă un adevăr: şi întipăreşte în vieţile lor convingerea că le va fi uşor doar când se hotărăsc să nu le fie.