Lista numerelor

Libertate şi dăruire

Iubirea lui Dumnezeu este o iubire geloasă; nu este satisfăcută dacă mergem la întâlnirea cu el cu condiţii: aşteaptă cu nerăbdare ca noi să dăm totul, să nu păstrăm în inimă unghere ascunse, în care nu ajung încântarea şi bucuria harurilor şi ale darurilor supranaturale. Poate vă gândiţi: a răspunde „da” acestei iubiri exclusive nu înseamnă, oare, pierderea libertăţii?

Cu ajutorul Domnului care prezidează acest timp de rugăciune, cu lumina lui, sper că pentru voi şi pentru mine rămâne încă şi mai bine definită această temă. Fiecare dintre noi a experimentat uneori că a-l sluji pe Cristos Domnul nostru înseamnă durere şi oboseală. A nega această realitate ar presupune că nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. Sufletul îndrăgostit ştie că, atunci când apare această durere, este vorba despre o impresie trecătoare şi descoperă curând că povara este uşoară şi sarcina este plăcută, pentru că o duce el pe umerii lui, cum a îmbrăţişat lemnul crucii când era în joc fericirea noastră veşnică²⁴. Dar sunt oameni care nu înţeleg, care se revoltă împotriva Creatorului – o revoltă neputincioasă, meschină, tristă –, care repetă orbeşte lamentaţia din Psalmi: Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor²⁵!. Opun rezistenţă la îndeplinirea, în tăcere eroică, cu simplitate, fără strălucire şi fără să se plângă, a sarcinii grele de fiecare zi. Nu înţeleg că voinţa divină, şi când se manifestă cu nuanţe de durere, de exigenţă care răneşte, coincide exact cu libertatea, care se află doar în Dumnezeu şi în planurile sale.

Sunt suflete care fac baricade din libertate. Libertatea mea, libertatea mea! O au, şi nu o urmează; se uită la ea, o pun ca pe un idol de lut în mintea lor mărginită. Este aceasta libertate? Ce folos au ei din această comoară fără niciun angajament serios, care să orienteze întreaga existenţă? Un astfel de comportament se opune nobleţei persoane umane; a valorii sale intrinsece. Lipseşte traiectoria, drumul clar care orientează paşii pe pământ: aceste suflete – le-aţi întâlnit, ca şi mine – se vor lăsa apoi amăgite de vanitatea puerilă, de îngâmfarea egoistă, de senzualitate.

Libertatea lor se dovedeşte sterilă, sau produce roade ridicole, şi din punct de vedere omenesc. Cel care nu alege – în deplină libertate! – o normă dreaptă de comportament, mai devreme sau mai târziu se va vedea manipulat de alţii, va trăi în indolenţă – ca un parazit –, supus la ceea ce hotărăsc ceilalţi. Se va lăsa purtat de colo colo de orice vânt şi alţii vor hotărî totdeauna în locul lui. Aceştia sunt nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi²⁶, deşi se învăluie într-o pălăvrăgeală continuă, în disimulări cu care încearcă să ascundă lipsa caracterului, a curajului şi a onoarei.

Dar nimeni nu mă constrânge! repetă ei, cu obstinaţie. Nimeni? Toţi constrâng această libertate iluzorie, care nu îndrăzneşte să accepte cu responsabilitate consecinţele acţiunilor libere, personale. Acolo unde nu există dragostea lui Dumnezeu, apare un vid în exercitarea individuală şi responsabilă a propriei libertăţi: acolo – în pofida aparenţelor – totul este constrângere. Indecisul, nehotărâtul, este ca materialul plastic in voia împrejurărilor; oricine îl modelează după cheful său şi, înainte de toate, pasiunile şi cele mai rele înclinaţii ale naturii rănite de păcat.

Amintiţi-vă parabola talanţilor. Acel servitor care a primit unul singur putea – ca şi camarazii lui – să îl folosească bine, să îl facă rentabil, folosind calităţile pe care le avea. Şi la ce se gândeşte? Îl îngrijorează ideea să-l piardă. Bine. Dar, după aceea? Îl îngroapă²⁷! Şi asta nu dă roade.

Să nu uităm acest caz de teamă maladivă de a profita onorabil de capacitatea de a munci, de inteligenţă, de voinţă, de tot ceea ce înseamnă omul. Îl îngrop – pare să afirme acest nefericit –, dar libertatea mea rămâne neatinsă. Nu. Libertatea s-a înclinat spre ceva foarte concret, spre uscăciunea cea mai sărăcăcioasă şi mai aridă. A ales o parte, pentru că nu avea încotro: dar a ales rău.

Nimic mai fals decât să se opună libertatea dăruirii, pentru că dăruirea vine ca o consecinţă a libertăţii. Iată, când o mamă se sacrifică din dragoste pentru copiii ei, a făcut o alegere; şi, pe măsura acestei iubiri, aşa se va manifesta libertatea ei. Dacă această iubire e mare, libertatea va fi fecundă, iar binele copiilor provine din această binecuvântată libertate, care înseamnă dăruire, şi provine din această binecuvântată dăruire, care este tocmai libertate.

Dar, mă veţi întreba, când vom atinge ceea ce iubim din tot sufletul, nu vom mai continua să căutăm. A dispărut libertatea? Vă asigur că atunci este mai operativă ca oricând, pentru că dragostea nu se mulţumeşte cu o manifestare de rutină, nici nu se potriveşte cu plictiseala sau cu apatia. A iubi înseamnă a reîncepe în fiecare zi să slujeşti, cu acte de duioşie.

Insist, aş dori să pot să întipăresc asta cu litere de foc, în fiecare: libertatea şi dăruirea nu se contrazic; se susţin reciproc. Libertatea se poate dărui doar din dragoste; alt gen de dăruire nu concep. Nu este un joc de cuvinte, mai mult sau mai puţin reuşit. În dăruirea voluntară, în fiecare clipă a acestei dedicaţii, libertatea reînnoieşte dragostea, şi a reînnoi înseamnă a fi pururea tânăr, generos, capabil de mari idealuri şi de mari sacrificii. Îmi amintesc că m-a bucurat când am aflat că în portugheză tinerilor li se spune os novos. Şi asta sunt. Vă spun asta pentru că am împlinit deja destui ani, dar când mă rog în faţa altarului lui Dumnezeu care umple de bucurie tinereţea mea²⁸, mă simt foarte tânăr şi ştiu că niciodată nu voi ajunge să mă consider bătrân; pentru că, dacă îi rămân credincios Dumnezeului meu, dragostea mă va însufleţi continuu; se va reînnoi, ca aceea a acvilei, tinereţea mea²⁹.

Din dragoste pentru libertate, ne legăm. Doar mândria atribuie acestor legături greutatea unui lanţ. Adevărata umilinţă, pe care ne-o arată acel care este blând şi smerit cu inima, ne arată că jugul său este bun iar povara uşoară³⁰: jugul este libertatea, jugul este dragostea, jugul este unitatea, jugul este viaţa pe care el ne-a câştigat-o pe cruce.

Responsabili în faţa lui Dumnezeu

Dumnezeu l-a făcut pe om de la început şi l-a lăsat în mâinile liberului său arbitru (Ecl 15,14). Acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut libertate de alegere⁴¹. Suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu pentru toate acţiunile pe care le realizăm liber. Nu încape aici anonimatul; omul se găseşte în faţa Domnului său şi în voinţa lui stă să se hotărască să trăiască fie ca prieten, fie ca duşman. Aşa începe drumul luptei interioare, care este o întreprindere pentru toată viaţa pentru că, atâta timp cât durează trecerea noastră pe acest pământ, nimeni nu a atins plenitudinea libertăţii sale.

În plus, credinţa noastră creştină ne face să le asigurăm tuturor un climat de libertate, începând cu îndepărtarea oricărui tip de constrângeri înşelătoare în prezentarea credinţei noastre. Dacă ne târâm după Cristos, credem fără să vrem; se foloseşte atunci violenţa, nu libertatea. Fără să vrei, poţi intra în biserică; fără să vrei, te poţi apropia de altar; fără să doreşti, poţi să primeşti sfântul sacrament. Dar poate să creadă doar cel care îşi doreşte⁴². Şi devine evident că, ajungând la vârsta raţiunii, se cere libertate personală pentru a intra în Biserică şi pentru a răspunde la continuele chemări pe care Domnul ni le adresează.

Credinţa lui Bartimeu

De data aceasta, sfântul Marcu este cel care ne povesteşte vindecarea altui orb. Cum ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi multă lume, fiul lui Timeu, Bartimeu, un orb cerşetor, şedea pe marginea drumului¹⁰. Auzind acea mare zarvă a mulţimii, orbul a întrebat: Ce se întâmplă? I-au răspuns: Trece Isus din Nazaret. Şi atunci i s-a aprins atât de tare sufletul de credinţa în Cristos, încât a strigat: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine¹¹!

Nu îţi vine să strigi şi ţie, care eşti de asemenea oprit pe marginea drumului, a acestui drum al vieţii, care este atât de scurt; ţie, căruia îţi lipsesc luminile călăuzitoare; ţie, care ai nevoie de mai multe haruri pentru a te hotărî să cauţi sfinţenia? Nu simţi nevoia de a striga: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine? Ce frumoasă rugăciune iaculatorie, pe care să o repeţi des!

Vă sfătuiesc să meditaţi în tihnă asupra momentelor care preced miracolul, cu scopul de a păstra bine întipărită în minte o idee foarte clară: cât de diferite sunt de inima milostivă a lui Isus bietele noastre inimi! Vă va ajuta mereu, şi în mod special în momentul încercării, al tentaţiei, şi de asemenea în momentul răspunsului generos în micile îndatoriri şi în prilejurile de eroism.

Mulţi se răsteau la el să tacă¹². Cum au strigat la tine, când ai bănuit că Isus a trecut pe lângă tine. S-au accelerat bătăile inimii şi ai început, de asemenea, să strigi, animat de o nelinişte interioară. Şi prietenii, comoditatea, mediul, totul te-a sfătuit: taci, nu spune nimic! De ce trebuie să îl strigi pe Isus? Nu îl deranja!

Dar sărmanul Bartimeu nu i-a ascultat, şi a continuat cu şi mai multă forţă: Fiul lui David, ai milă de mine. Domnul, care îl auzise de la început, l-a lăsat să persevereze în rugăciune. La fel ca pe tine. Isus percepe prima invocaţie a sufletului nostru, dar aşteaptă. Vrea să ne convingem că avem nevoie de el; vrea să îl rugăm, să fim încăpăţânaţi, ca acel orb care stătea lângă drumul de ieşire din Ierihon. Să-l imităm. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va acorda imediat ceea ce îi cerem, chiar dacă mulţi vor încerca să ne îndepărteze de rugăciune, să nu încetăm să îl implorăm¹³.