Lista numerelor

A acţiona cu intenţie dreaptă

Dacă în fiecare moment nu extragem din evanghelie concluzii pentru viaţa actuală, înseamnă că nu medităm suficient asupra ei. Mulţi sunteţi tineri; alţii aţi ajuns deja la maturitate. Toţi vreţi, vrem – dacă nu, nu am fi aici –, să producem roade bune. Încercăm să punem, în comportamentul nostru, spiritul de sacrificiu, râvna de a negocia cu talantul pe care Domnul ni l-a încredinţat, pentru că simţim zelul divin pentru suflete. Dar nu ar fi pentru prima dată când, în pofida buneivoinţe, cineva cade în capcana acestei adunături – ex pharisaeis et herodianis¹¹– compusă, poate, din cei care, într-un fel sau altul, pentru că sunt creştini, ar trebui să apere drepturile lui Dumnezeu şi, în schimb, aliaţi şi identificaţi cu interesele forţelor răului, îi înconjură insidios pe alţi fraţi în credinţă, pe alţi slujitori ai aceluiaşi Mântuitor.

Fiţi prudenţi şi lucraţi mereu cu simplitate, virtute atât de proprie unui bun fiu al lui Dumnezeu. Fiţi naturali în limbajul vostru şi în comportarea voastră. Ajungeţi la fondul problemelor; nu rămâneţi la suprafaţă. Ţineţi seama că trebuie să ne aşteptăm cu anticipaţie la dezgustul celorlalţi şi la cel propriu, dacă dorim cu adevărat să îndeplinim cu sfinţenie şi cu bărbăţie obligaţiile noastre de creştini.

Dreptatea şi dragostea pentru libertate şi pentru adevăr

Din copilăria mea – cum spune Scriptura²⁹: de când am avut urechi de auzit –, am început să ascult zarva problemei sociale. Nu presupune nimic special, pentru că este o temă veche, dintotdeauna. A apărut probabil în clipa în care oamenii s-au organizat într-un fel şi au apărut mai evidente diferenţele de vârstă, de inteligenţă, de capacitate de muncă, de interese, de personalitate.

Nu ştiu dacă este inevitabil să existe clase sociale; oricum ar fi, nici nu este treaba mea să vorbesc despre aceste chestiuni, şi cu atât mai puţin aici, în această capelă, unde ne-am reunit pentru a vorbi despre Dumnezeu – nu aş vrea niciodată în viaţa mea să vorbesc vreodată despre altă temă –, şi pentru a vorbi cu Dumnezeu.

Gândiţi ce vreţi despre toate pe care providenţa le-a lăsat spre libera şi legitima discuţie a oamenilor. Dar condiţia mea de preot al lui Cristos îmi impune necesitatea de a mă ridica mai sus şi de a vă aminti că, în orice caz, nu putem niciodată să abandonăm exercitarea dreptăţii, cu eroism dacă este nevoie.

Suntem obligaţi să apărăm libertatea personală a tuturor, ştiind că ne-a liberat Cristos³⁰; dacă nu acţionăm astfel, cu ce drept cerem libertatea noastră? Trebuie să răspândim, de asemenea, adevărul, pentru că veritas liberabit vos³¹, adevărul ne va elibera, în timp ce ignoranţa ne înrobeşte. Trebuie să susţinem dreptul tuturor oamenilor de a trăi, de a avea ceea ce este necesar pentru a duce o existenţă demnă, de a munci şi de a se odihni, de a-şi alege starea de viaţă, de a forma un cămin, de a aduce fii pe lume în cadrul căsătoriei şi de a-i putea educa, de a trece liniştit prin boală sau bătrâneţe, de a avea acces la cultură, de a se asocia cu ceilalţi cetăţeni pentru a atinge scopuri legitime şi, în primul rând, de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu cu deplină libertate, întrucât conştiinţa – dacă este dreaptă – va descoperi urmele Creatorului în toate lucrurile.

Tocmai de aceea, este important să repet – nu mă amestec în politică, afirm doctrina Bisericii – că marxismul este incompatibil cu credinţa lui Cristos. Există ceva mai opus credinţei decât un sistem care bazează totul pe eliminarea din suflet a prezenţei pline de dragoste a lui Dumnezeu? Strigaţi foarte tare, astfel încât să se audă clar vocea voastră; pentru a practica dreptatea, nu avem nevoie pentru nimic în lume de marxism. Dimpotrivă, această eroare extrem de gravă, prin soluţiile sale exclusiv materialiste care îl ignoră pe Dumnezeul păcii, ridică obstacole pentru atingerea fericirii şi a înţelegerii între oameni. În creştinism găsim lumina bună care dă mereu răspuns tuturor problemelor: ajunge să vă străduiţi sincer să fiţi catolici, non verbo neque lingua, sed opere et veritate³², nu cu vorbe, nici din gură, ci prin fapte şi cu adevărat: spuneţi acest lucru, de câte ori aveţi ocazia – căutaţi-o, dacă trebuie –, fără reticenţe, fără teamă.

Acum destui ani deja, cu o convingere care creştea de la o zi la alta, scriam: Aşteaptă totul de la Isus: tu nu ai nimic, nu valorezi nimic, nu poţi nimic. El va lucra, dacă în el te abandonezi¹. A trecut timpul, iar acea convingere a mea a devenit şi mai puternică, şi mai profundă. Am văzut, în multe vieţi, că speranţa în Dumnezeu aprinde minunate ruguri ale dragostei, cu un foc care menţine bătând inima, fără descurajări, fără căderi, deşi de-a lungul drumului se suferă, iar uneori se suferă cu adevărat.

În timp ce citeam textul epistolei din Liturghie, am fost mişcat, şi îmi imaginez că şi vouă vi s-a întâmplat la fel. Am înţeles că Dumnezeu ne-a ajutat, cu cuvintele apostolului, să contemplăm îmbinarea divină a celor trei virtuţi teologale, care compun structura peste care se ţese autentica existenţă a bărbatului creştin, a femeii creştine.

Ascultaţi-l din nou pe sfântul Paul: Obţinând, aşadar, dreptatea prin credinţă, suntem în pace cu Dumnezeu, datorită Domnului nostru Isus Cristos. Prin el, mulţumită credinţei, avem cale liberă la acest mare har pe care suntem întemeiaţi, şi ne lăudăm cu speranţa măririi lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm chiar şi cu suferinţele noastre, ştiind bine că suferinţa duce la răbdare, iar răbdarea la oţelire şi oţelirea la nădejde. Iar nădejdea nu dezamăgeşte, căci dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt, care ne-a fost dat².

Dumnezeu nu oboseşte să ierte

Avertizează Sfânta Scriptură că până şi dreptul cade de şapte ori¹⁹. De fiecare dată când am citit aceste cuvinte, se cutremură sufletul meu de o puternică revărsare de dragoste şi de durere. Încă o dată vine Domnul în întâmpinarea noastră, cu această avertizare divină, pentru a ne vorbi despre milostivirea sa, despre duioşia sa, despre clemenţa sa, care nu se termină niciodată. Să fiţi siguri: Domnul nu vrea mizeriile noastre, dar le cunoaşte, şi contează tocmai pe aceste slăbiciuni ca să ne facem sfinţi.

O lovitură de dragoste, v-am spus. Îmi privesc viaţa şi, cu sinceritate, văd că nu sunt nimic, că nu valorez nimic, că nu am nimic, că nu pot nimic; mai mult, că sunt nimicul! Dar el este totul şi, în acelaşi timp, este al meu, iar eu sunt al lui, pentru că nu mă respinge, pentru că s-a dăruit pentru mine. Aţi văzut dragoste mai mare?

Şi o lovitură de durere, pentru că îmi revăd comportamentul, şi mă mâhnesc în faţa cumulului neglijenţelor mele. Îmi este suficient să examinez puţinele ore de când m-am trezit, pentru a descoperi atâta lipsă de dragoste, de răspuns credincios. Mă îndurerează cu adevărat acest comportament al meu, dar nu-mi fură pacea. Îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, şi îi expun cu claritate situaţia mea. Imediat primesc siguranţa asistenţei sale, şi aud în fundul inimii mele că el îmi repetă încet: Meus es tu! Al meu eşti²⁰!; ştiam – şi ştiu – cum eşti, înainte!

Nu poate fi altfel. Dacă alergăm în continuu să ne punem în prezenţa Domnului, va creşte încrederea noastră, văzând că dragostea sa şi chemarea sa rămân actuale: Dumnezeu nu oboseşte să ne iubească. Speranţa ne demonstrează că fără el nu vom reuşi să îndeplinim nici cea mai măruntă îndatorire; şi cu el, cu harul său, se vor cicatriza rănile noastre; ne vom învălui cu puterea lui pentru a rezista la atacurile inamicului, şi ne vom face mai buni. În rezumat: conştiinţa că suntem făcuţi din lut trebuie să ne slujească, mai presus de orice, în primul rând, pentru a afirma speranţa noastră în Isus Cristos.