Lista numerelor

Este momentul să te îndrepţi spre Maica ta binecuvântată din cer, ca să te primească în braţele sale şi să obţină de la Fiul său o privire plină de milă. Şi încearcă imediat să iei hotărâri concrete: spune dintr-o dată, chiar dacă doare, acest detaliu care stânjeneşte şi pe care Dumnezeu şi tu îl ştiţi bine. Mândria, senzualitatea, lipsa simţului supranatural se vor alia pentru a-ţi şopti: asta? Dar este vorba despre o împrejurare măruntă, insignifiantă! Tu răspunde, fără a mai dialoga cu ispita: mă voi dărui şi în aceasta exigenţă divină! Şi nu va fi fără temei: dragostea se arată în mod special în mărunţişuri. De obicei, sacrificiile pe care ni le cere Domnul, cele mai dificile, sunt minuscule, dar la fel de continue şi de valoroase ca bătaia inimii.

Câte mame ai cunoscut tu ca protagoniste ale unui act eroic, extraordinar? Puţine, foarte puţine. Şi, cu toate acestea, mame eroice, cu adevărat eroice, care nu par cu nimic excepţionale, care nu vor apărea niciodată la ştiri – cum se spune –, tu şi eu cunoaştem multe: trăiesc negându-se pe sine tot timpul, renunţând cu bucurie la propriile plăceri şi pasiuni, la timpul lor, la posibilităţile lor de afirmare sau de succes, pentru a umple de fericire zilele copiilor lor.

În mine se găseşte tot harul învăţăturii şi al adevărului, toată speranţa vieţii şi a virtuţii¹⁰. Cu câtă înţelepciune a pus Biserica aceste cuvinte pe buzele mamei noastre, pentru ca noi, creştinii, să nu le uităm! Ea este siguranţa, dragostea care niciodată nu abandonează, refugiul mereu deschis, mâna care mângâie şi consolează mereu.

Un vechi părinte al Bisericii scrie că trebuie să încercăm să păstrăm în mintea noastră şi în memoria noastră un rezumat ordonat al vieţii mamei lui Dumnezeu¹¹. Aţi văzut de atâtea ori aceste manuale, de medicină, de matematică sau de alte materii. Acolo se enumeră, pentru cazurile în care este nevoie de ele de urgenţă, remediile imediate, mijloacele care trebuie folosite cu scopul de a nu rătăci de la calea corectă în aceste ştiinţe.

Mama Bisericii

Îmi place să mă întorc cu imaginaţia în acei ani pe care Isus i-a petrecut alături de mama lui, care cuprind aproape toată viaţa Domnului nostru în această lume. Să îl văd mic, când Maria îl îngrijeşte şi îl sărută şi îl distrează. Să-l văd crescând, sub ochii plini de dragoste ai mamei sale şi ai lui Iosif, tatăl său pe pământ. Cu câtă duioşie şi cu câtă delicateţe s-au ocupat Maria şi sfântul patriarh de Isus în timpul copilăriei lui şi, în linişte, au învăţat mult şi constant de la el. Sufletele lor se modelau după sufletul acelui Fiu, om şi Dumnezeu. De aceea mama – şi, după ea, Iosif – cunoaşte ca nimeni altcineva sentimentele din inima lui Cristos, şi cei doi sunt cel mai bun drum, aş spune că unicul, pentru a ajunge la Mântuitorul.

Fie ca în fiecare dintre voi, a scris sfântul Ambrozie, să fie sufletul Mariei, pentru a-l lăuda pe Domnul; ca în fiecare dintre voi să fie spiritul Mariei, pentru a se bucura în Dumnezeu. Şi acest părinte al Bisericii adaugă câteva consideraţiuni care, la prima vedere, par îndrăzneţe, dar care au un sens spiritual clar pentru viaţa creştinului. După carne, una singură este mama lui Cristos; după credinţă, Cristos este rodul nostru al tuturor¹².

Dacă ne identificăm cu Maria, dacă imităm virtuţile sale, putem face ca Isus să se nască, prin har, în sufletul multora care se vor identifica cu el prin acţiunea Duhului Sfânt. Dacă o imităm pe Maria, într-un fel participăm la maternitatea sa spirituală. În linişte, ca Maica Domnului; fără să se observe, aproape fără cuvinte, cu mărturia integră şi coerentă a unui comportament creştin, cu generozitatea de a repeta fără încetare un fiat care se reînnoieşte ca o legătură intimă între noi şi Dumnezeu.

Umanitatea preasfântă a lui Cristos

Cum putem depăşi aceste neplăceri? Cum vom reuşi să ne întărim în acea hotărâre, care începe să ni se pară foarte apăsătoare? Inspirându-ne din modelul pe care ni-l arată preasfânta Fecioară, mama noastră: un drum foarte lat, care în mod necesar trece prin Isus.

Pentru a ne apropia de Dumnezeu trebuie să o luăm pe drumul drept, care este umanitatea preasfântă a lui Cristos. Pentru aceasta, recomand mereu să se citească acele cărţi care relatează patimile Domnului. Aceste scrieri, pline de sinceră pietate, ni-l aduc în minte pe Fiul lui Dumnezeu, om ca şi noi şi Dumnezeu adevărat, care iubeşte şi suferă în trupul său pentru mântuirea lumii.

Să ne oprim asupra uneia dintre devoţiunile cele mai răspândite între creştini, rugăciunea sfântului Rozariu. Biserica ne îndeamnă să contemplăm misterele: pentru ca să se întipărească în mintea şi în imaginaţia noastră, cu bucuria, durerea şi gloria sfintei Maria, exemplul uimitor al Domnului, în cei treizeci de ani ascunşi ai săi, în cei trei ani în care a predicat, în patimile sale cumplite şi în glorioasa sa înviere.

A-l urma pe Cristos: acesta este secretul. Să-l însoţim atât de aproape, încât să trăim cu el, ca acei primi doisprezece; atât de aproape, încât să ne identificăm cu el. Nu vom întârzia să afirmăm, dacă nu am pus obstacole în calea harului, că ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Isus Cristos¹². Se reflectă Domnul în comportarea noastră, ca într-o oglindă. Dacă oglinda este aşa cum trebuie, va capta chipul plin de blândeţe al Mântuitorului nostru, fără a-l desfigura, fără a-l schimonosi: iar ceilalţi vor avea posibilitatea de a-l admira, de a-l urma.

Să nu credem că, pe această cale a contemplaţiei, patimile s-ar fi atenuat definitiv. Ne-am înşela dacă am crede că năzuinţa de a-l căuta pe Cristos, realitatea întâlnirii cu el şi a relaţiei cu el, dulceaţa dragostei sale, ne transformă în persoane impecabile. Deşi nu vă lipseşte experienţa, lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc acest lucru. Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului, Satana, nu se dă bătut, nu se odihneşte. Şi ne asediază, inclusiv atunci când sufletul arde aprins de dragoste pentru Dumnezeu. Ştie că atunci căderea este mai dificil să se producă, dar că – dacă reuşeşte să facă în aşa fel încât creatura să-l ofenseze pe Domnul său, oricât de puţin – va putea lansa asupra acelei conştiinţe grava ispită a deznădejdii.

Dacă vreţi să învăţaţi din experienţa unui biet preot care nu pretinde să vorbească despre altceva decât despre Dumnezeu, vă sfătuiesc ca, atunci când carnea încearcă să-şi recupereze privilegiile pierdute sau mândria – care este şi mai rea – se revoltă şi se înfurie, grăbiţi-vă să vă adăpostiţi în aceste divine răni pe care, în trupul lui Cristos, le-au deschis cuiele care l-au prins pe cruce şi lancea care i-a străpuns pieptul. Faceţi aşa cum simţiţi: descărcaţi în rănile Domnului toată această dragoste omenească... şi această dragoste divină. Aceasta înseamnă a aspira la uniune, a te simţi frate al lui Cristos, de acelaşi sânge cu el, fiu al aceleiaşi mame, pentru că este ea cea care ne-a dus la Isus.