Lista numerelor

Uneori se aud mustrări adresate acelor sacerdoţi care adoptă o postură concretă în probleme de natură laică şi mai cu seamă cu caracter politic. Multe din aceste posturi, spre deosebire de alte epoci, vizează de obicei favorizarea unei mai mari libertăţi, a dreptăţii sociale etc. Este adevărat şi faptul că intervenţia activă în acest domeniu nu este proprie preoției ministeriale decât în puţine cazuri. Dar nu credeţi că preotul trebuie să denunţe nedreptatea, lipsa de libertate etc., pentru că nu sunt creştineşti? Cum să împaci concret ambele exigenţe?

Preotul trebuie să predice – fiindcă este parte esenţială a acelui munus docendi, sarcina învăţăturii, care îi este proprie – care sunt virtuţile creştine, în totalitate, şi ce exigenţe şi manifestări concrete trebuie să aibă aceste virtuţi în diferite împrejurări ale vieţii oamenilor cărora el le închină misiunea sa. Aşa cum trebuie şi să înveţe să se respecte şi stimeze demnitatea şi libertatea cu care Dumnezeu a creat fiinţa omenească, şi demnitatea supranaturală specifică pe care credinciosul o primeşte prin Botez.

Niciun preot care îşi împlineşte această misiune nu va putea fi vreodată acuzat – poate doar din ignoranţă sau din rea-credinţă – că se amestecă în politică. Nici măcar nu s-ar putea spune că, promovând aceste învăţături, ar interfera în specifica misiune apostolică a laicilor, cărora le revine sarcina de a organiza creştineşte structurile şi îndeletnicirile lumeşti.

Preoţii sunt desemnaţi permanent într-o dieceză şi depind de Episcopul acesteia. Ce justificare poate exista pentru a aparţine unei Asociaţii diferite de dieceză şi chiar cu caracter universal?

Justificarea este clară: folosirea legitimă a unui drept natural – cel de asociere – pe care Biserica îl recunoaşte clericilor, ca și tuturor credincioşilor. Această tradiţie seculară (să ne gândim la numeroasele asociaţii demne de recunoştinţă care au favorizat atât de mult viaţa spirituală a preoţilor seculari) a fost reafirmată în repetate rânduri în învăţăturile şi dispoziţiile ultimilor Suverani Pontifi (Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea), şi de curând de însuşi înaltul Magisteriu al Conciliului Vatican II. ¹

Este interesant să amintim referitor la aceasta că, în răspunsul la un modus unde se cerea să nu mai existe asociaţii preoţeşti decât cele promovate sau conduse de Episcopii diecezani, competenta Comisie Conciliară a respins această solicitare – cu aprobarea succesivă a Congregaţiei Generale -, motivându-şi clar refuzul prin invocarea dreptului natural de asociere, de care beneficiază şi clericii: „Non potest negari Presbyteris – se spunea – id quod laicis, attenta dignitate naturae humanae, Concilium declaravit congruum, utpote iuri naturali consentaneum”. ²

În virtutea acestui drept fundamental, preoţii au libertatea de a înfiinţa asociaţii sau de a se înscrie în cele existente, numai dacă este vorba de asociaţii care urmăresc scopuri îndreptăţite, adecvate demnităţii şi exigenţelor statutului clerical. Legitimitatea şi cadrul exercitării dreptului de asociere al clericilor seculari pot fi bine înţelese – fără ambiguităţi, reticenţe sau pericol de anarhie – dacă se ţine cont de distincţia care există şi trebuie respectată cu stricteţe între îndeplinirea misiunii clericului şi mediul privat al vieţii personale.

Într-adevăr clericul, şi în mod concret preotul, încadrat prin sacramentul Ordinului în OrdoPresbyterorum, este investit prin drept divin în calitate de colaborator al Ordinului Episcopal. În cazul preoţilor diecezani această funcţie ministerială se înfăptuieşte, conform unei modalităţi stabilite de dreptul ecleziastic, prin incardinarea – care îl desemnează pe preot în slujba unei Biserici locale, sub autoritatea Ordinariului propriu– şi misiunea canonică, aceasta conferindu-i un anumit minister în cadrul unităţii Prezbiteriului, al cărui cap este Episcopul. Prin urmare, este evident că Preotul depinde de Episcopul său – printr-o legătură sacramentală şi juridică – pentru tot ce se referă la: atribuirea muncii sale pastorale concrete; directivele doctrinale şi disciplinare pe care le primeşte pentru exercitarea acestui minister; justa retribuţie economică necesară; toate dispoziţiile pastorale date de Episcop pentru a reglementa grija sufletelor, cultul divin şi prescripţiile dreptului comun privitoare la drepturile şi obligaţiile care decurg din statutul clerical.

Pe lângă toate aceste relaţii necesare de dependenţă – care stabilesc sub aspect juridic obedienţa, unitatea şi comuniunea pastorală pe care preotul trebuie s-o trăiască îndeaproape cu propriul său Episcop - în viaţa preotului secular există, în mod legitim, şi un cadru personal de autonomie, de libertate şi responsabilitate personală, în care preotul se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii precum celelalte persoane ale Bisericii: astfel se diferenţiază atât de condiţia juridică a minorului ³, cât şi de aceea a călugărului care – chiar în virtutea profesiunii sale religioase – renunţă la exercitarea tuturor sau a unora din aceste drepturi personale.

Din această raţiune, preotul secular, în limitele generale ale moralei şi ale îndatoririlor proprii statutului său, poate dispune şi decide liber – în formă individuală sau în asociere – în privinţa a tot ce se referă la viaţa sa particulară, spirituală, culturală, economică etc. Fiecare este liber să se formeze din punct de vedere cultural în acord cu propriile preferinţe sau capacităţi. Fiecare este liber să păstreze relaţiile sociale pe care le doreşte, putând să-şi ducă viaţa cum i se pare mai bine, cu condiţia să-şi îndeplinească aşa cum se cuvine obligaţiile ministerului său. Fiecare este liber să dispună de bunurile sale personale așa cum el consideră după conștiință că se cuvine. Cu atât mai mult este liber fiecare să-şi urmeze în viaţa spirituală şi ascetică ca şi în acţiunile sale de evlavie acele imbolduri pe care i le sugerează Sfântul Duh şi să le aleagă – dintre numeroasele mijloace pe care Biserica i le recomandă sau îngăduie – pe acelea care îi par mai potrivite în raport cu circumstanţele sale personale specifice.

Tocmai cu privire la acest ultim aspect, Conciliul Vatican II – şi din nou Sfântul Părinte Paul al VI-lea, în Enciclica sa recentă Sacerdotalis coelibatus (Celibatul Sacerdoţilor) – au lăudat şi au recomandat stăruitor asociaţiile, atât diecezane cât şi interdiecezane, naţionale sau universale, căci acestea, având statut recunoscut de competenta autoritate ecleziastică, întăresc sfinţenia preotului în exercitarea propriului minister. Într-adevăr, existenţa acestor asociaţii nu presupune în niciun fel şi nici nu poate presupune – aşa cum mai spus –, o slăbire a legăturii de comuniune şi dependenţă care uneşte orice Preot cu Episcopul lui, nici a unităţii frăţeşti cu toţi ceilalţi membri ai Prezbiteriului şi nici a eficacităţii muncii sale în slujba propriei Biserici locale.