Lista numerelor

Cu siguranţă, este vorba despre un obiectiv înalt şi dificil. Dar nu pierdeţi din vedere că sfântul nu se naşte: se forjează în jocul continuu al harului divin şi al răspunsului omenesc. Tot ce se dezvoltă – arată unul dintre scriitorii creştini din primele secole, referindu-se la unirea cu Dumnezeu –, începe prin a fi mic. Doar hrănindu-se treptat, cu progrese constante, se face mare¹². De aceea, îţi spun că, dacă vrei să te porţi ca un creştin consecvent – ştiu că eşti dispus, deşi de atâtea ori ţi-e greu să învingi sau să tragi în sus acest biet corp –, trebuie să ai o grijă extremă la detaliile cele mai mici, pentru că sfinţenia pe care Domnul nostru ţi-o cere se atinge desfăşurând cu dragoste de Dumnezeu munca noastră și obligaţiile fiecărei zile, care aproape totdeauna se compun din realităţi mărunte.

Lucruri mici şi viaţa în copilărie

Gândindu-mă la aceia dintre voi care, cu trecerea anilor, încă se mai lasă pradă visării – cu visuri deşarte şi puerile, ca Tartarin din Tarascon – crezându-se în cuşca cu lei, pe coridoarele din casa lor, acolo unde nu sunt decât, poate, şoareci şi nimic altceva; gândindu-mă la ei, insist, vă amintesc de măreţia aspiraţiei spre divin în îndeplinirea fidelă a obligaţiilor obişnuite ale zilei, cu aceste lupte care îl umplu de bucurie pe Domnul şi pe care doar el şi noi le cunoaştem.

Să fiţi convinşi că, de obicei, nu veţi găsi loc pentru fapte eroice uimitoare, între alte motive, pentru că, de regulă, nu apar prilejuri pentru acestea. În schimb, nu vor lipsi ocaziile de a demonstra prin lucruri mărunte, normale, dragostea pe care o aveţi pentru Isus Cristos. Şi în lucrurile mărunte, comentează sfântul Ieronim, se demonstrează măreţia sufletului. Pe Creator nu îl admirăm doar în cer şi pe pământ, în soare şi în ocean, în elefanţi, cămile, boi, cai, leoparzi, urşi şi lei; ci şi în animale minuscule, ca furnica, ţânţarii, muştele, viermii şi celelalte animale de acest gen, pe care le deosebim mai mult după corpul lor decât după numele lor: atât în cele mari, ca şi în cele mici, admirăm aceeaşi măiestrie. Astfel, sufletul care i se dă lui Dumnezeu pune în lucrurile mărunte aceeaşi fervoare ca şi în cele mari¹³.

Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care ne strică viile; căci viile noastre sunt în floare²¹. Credincioşi în ceea ce este mic, foarte credincioşi în ceea ce este mic. Dacă ne străduim astfel, vom învăţa, de asemenea, să alergăm cu încredere în braţele sfintei Maria, ca fii ai săi. Nu v-am amintit la început că toţi avem foarte puţini ani, atâţia câţi au trecut de când ne-am hotărât să îl tratăm pe Dumnezeu cu intimitatea? Aşa că este de înţeles ca mizeria noastră şi nimicnicia noastră să se apropie de măreţia şi de puritatea sfântă a Maicii lui Dumnezeu care este, de asemenea, mama noastră.

Vă pot povesti o altă anecdotă adevărată, pentru că au trecut deja mulţi ani, destui ani, de când s-a întâmplat, şi pentru că o să vă ajute să vă gândiţi, prin contrastul şi duritatea expresiilor. Conduceam o serie de zile de reculegere pentru preoţi din diverse dieceze. Eu îi căutam cu afecţiune şi cu interes, ca să vină să vorbească, să îşi descarce conştiinţa, pentru că şi preoţii au nevoie de sfatul şi de ajutorul unui frate. Am început să vorbesc cu unul dintre ei, cam necioplit, dar foarte nobil şi sincer; l-am tras de limbă puţin, cu delicateţe şi cu interes sincer, pentru a găsi şi a lecui orice rană care ar fi fost acolo înăuntru, în inima sa. La un moment dat, m-a întrerupt, cu aceste cuvinte: O invidiez foarte tare pe măgăriţa mea; a îndeplinit servicii parohiale în şapte parohii şi nu se poate spune nimic rău despre ea. Ah, dacă aş fi făcut şi eu la fel!

Să încercăm să înteţim în adâncul inimii o dorinţă arzătoare, o mare râvnă de a atinge sfinţenia, deşi ne vedem plini de mizerii. Nu vă speriaţi; pe măsură ce se avansează în viaţa interioară, se percep cu mai mare claritate defectele personale. Se întâmplă ca prezenţa harului să se transforme într-un fel de lupă şi se văd cu dimensiuni gigantice chiar cel mai minuscul fir de praf, grăuntele de nisip aproape imperceptibil, pentru că sufletul dobândeşte fineţea divină, şi chiar şi umbra cea mai mică deranjează conştiinţa, căreia îi place doar curăţenia lui Dumnezeu. Spune-i acum, din adâncul inimii tale: Doamne, cu adevărat vreau să fiu sfânt, cu adevărat vreau să fiu un demn discipol al tău şi să te urmez fără condiţii. Şi imediat trebuie să îţi propui intenţia de a reînnoi în fiecare zi marile idealuri care te animă în aceste momente.

Isuse, dacă noi, cei care ne reunim în dragostea ta, am fi perseverenţi! Dacă am reuşi să traducem în fapte aceste năzuinţe pe care tu însuţi le trezeşti în sufletele noastre! Întrebaţi-vă foarte des: eu de ce sunt pe pământ? Şi aşa veţi încerca să terminaţi perfect – cu multă dragoste – datoriile pe care le întreprindeţi în fiecare zi în lucrurile mărunte. Vom privi exemplul sfinţilor: persoane ca noi, din carne şi oase, cu defecte şi slăbiciuni, pe care au ştiut să le învingă şi care s-au învins din dragoste pentru Dumnezeu; să ne gândim la comportamentul lor şi – la fel ca albinele, care extrag din fiecare floare nectarul cel mai preţios – să profităm de luptele lor. Voi şi eu vom învăţa, de asemenea, să descoperim atâtea virtuţi în cei care ne înconjoară – ne dau lecţii de muncă, de abnegaţie, de bucurie... –, şi nu ne vom opri prea mult asupra defectelor lor; doar când este neapărat necesar, pentru a-i ajuta cu corectarea fraternă.

A începe este un lucru pe care îl fac mulţi; a termina, doar puţini, iar între aceşti puţini trebuie să fim noi cei care încercăm să ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu. Nu uitaţi: doar sarcinile terminate cu dragoste, bine îndeplinite, merită acea laudă a Domnului, care poate fi citită în Sfânta Scriptură: Mai bun este sfârşitul lucrării decât începutul ei¹.

Poate m-aţi auzit deja în alte convorbiri spunând această anecdotă; în orice caz, vreau să v-o amintesc din nou, pentru că este foarte plastică, plină de învăţăminte. Odată, căutam în Ritualul roman formula de binecuvântare a ultimei pietre dintr-un edificiu, cea importantă, pentru că reuneşte, ca un simbol, munca grea, plină de râvnă şi perseverentă a multor persoane, timp de mulţi ani. Am fost surprins când am văzut că nu exista; trebuia să mă mulţumesc cu un benedictio ad omnia, cu o binecuvântare generală. Vă mărturisesc că mi s-a părut imposibil să existe această lacună şi am revăzut pe îndelete, dar inutil, cuprinsul ritualului.

Mulţi creştini au pierdut convingerea că integritatea vieţii, cerută de Domnul de la fiii săi, impune o grijă reală în îndeplinirea sarcinilor proprii, pe care trebuie să le sanctifice, coborând până la cele mai mici detalii.

Nu putem să-i oferim Domnului ceva ce, în bietele limitări omeneşti, nu este perfect, fără cusur, făcut cu atenţie chiar şi pentru detaliile mărunte: Dumnezeu nu acceptă un lucru de mântuială. Să nu aduci ceva care are vreun defect, ne atenţionează Sfânta Scriptură, căci nu-ţi va fi primit². De aceea, munca fiecăruia, acel lucru care ne ocupă zilele şi ne solicită energiile, trebuie să fie o ofrandă demnă pentru Creator, operatio Dei, lucrare a lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu: într-un cuvânt, un lucru terminat, făcut impecabil.

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.