Lista numerelor

Ţinta pe care v-o propun – mai bine spus, cea pe care ne-o arată Dumnezeu tuturor – nu este un miraj sau un ideal de neatins: aş putea să vă dau atâtea exemple concrete de femei şi bărbaţi obişnuiţi, ca voi şi ca mine, care l-au întâlnit pe Isus care trece quasi in oculto, cam pe ascuns⁷, pe la răscrucile aparent cele mai comune, şi s-au hotărât să îl urmeze, îmbrăţişând cu dragoste crucea fiecărei zile⁸. În această epocă de prăbuşire generală, de cedări şi de descurajări, sau de libertinaj şi de anarhie, mi se pare încă şi mai actuală acea convingere simplă şi profundă pe care, la începutul activităţii mele sacerdotale şi mereu, am vrut arzător să o comunic lumii întregi: Aceste crize mondiale sunt crize de sfinţi.

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

Meditând asupra acelor cuvinte ale Domnului nostru: Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr¹⁴, percepem cu claritate unicul nostru scop: sfinţenia sau, mai bine spus, faptul că trebuie să fim sfinţi pentru a sfinţi. Imediat, ca o subtilă tentaţie, ne asaltează, poate, gândul că foarte puţini suntem hotărâţi să răspundem acestei invitaţii divine, pe lângă faptul că ne considerăm instrumente de proastă calitate. Este adevărat, suntem puţini, în comparaţie cu restul omenirii, şi ca persoane nu valorăm nimic; dar afirmaţia Învăţătorului răsună cu autoritate: creştinul este lumină, sare, fermentul lumii, şi o fărâmă de plămadă dospeşte tot aluatul¹⁵. Tocmai de aceea, am predicat mereu că ne interesează toate sufletele – sută la sută –, fără discriminarea niciunui gen, cu certitudinea că Isus Cristos ne-a răscumpărat pe toţi şi vrea să ne folosească pe aceştia puţini, în pofida nulităţii propriei noastre persoane, ca să facem cunoscută această mântuire.

Un discipol al lui Cristos nu se va purta niciodată rău cu nicio persoană; greşelii îi spune pe nume, dar pe cel care se înşală trebuie să îl corecteze cu dragoste; dacă nu, nu îl va putea ajuta, nu îl va putea sfinţi. Trebuie să convieţuim, trebuie să înţelegem, trebuie să iertăm, trebuie să avem o atitudine fraternă; şi, după cum ne sfătuia sfântul Ioan al Crucii, în orice moment trebuie să pui dragoste, acolo unde nu este dragoste, pentru a scoate dragoste¹⁶, de asemenea în aceste împrejurări aparent neimportante pe care ni le oferă munca profesională şi relaţiile familiale şi sociale. Drept care, tu şi eu vom profita de cele mai banale ocazii care apar în jurul nostru pentru a le sfinţi, pentru a ne sfinţi şi pentru a-i sfinţi pe cei care împart cu noi aceeaşi trudă zilnică, simţind în viaţa noastră povara dulce şi sugestivă a comântuirii.

Drojdia şi aluatul

Noi vrem să îl urmăm pe Domnul şi vrem să îi răspândim cuvântul. Omeneşte vorbind, este logic să ne întrebăm, de asemenea: dar ce suntem noi, la atâta lume? În comparaţie cu numărul locuitorilor pământului, chiar dacă suntem milioane, suntem puţini. De aceea, trebuie să ne considerăm ca o drojdie care este pregătită şi dispusă să facă bine omenirii întregi, amintindu-ne cuvintele apostolului: O fărâmă de plămadă face să crească întreg aluatul⁶, îl transformă. Trebuie să învăţăm să fim această drojdie, această plămădeală, pentru a schimba şi a transforma mulţimea.

Oare drojdia este în mod natural mai bună decât aluatul? Nu. Dar plămădeala este instrumentul pentru ca aluatul să crească, transformându-se în aliment hrănitor şi sănătos.

Gândiţi-vă, chiar dacă doar în linii mari, la acţiunea eficientă a drojdiei, care slujeşte la pregătirea pâinii, hrană de bază, simplă, la îndemâna tuturor. În atâtea locuri – poate aţi văzut undeva – prepararea pâinii zilnice este o adevărată ceremonie, în care se obţine un produs minunat, savuros, pe care îl mănânci din ochi.

Alege făină bună; dacă poţi, de cea mai bună calitate. Frământă aluatul în covată, pentru a-l amesteca cu plămădeala, printr-o muncă îndelungată şi plină de răbdare. Apoi, un răgaz de odihnă, necesar pentru ca plămădeala să îşi încheie misiunea, făcând aluatul să crească.

Între timp, arde focul cuptorului, înteţit de lemnele care se consumă. Şi acest aluat, pus în căldura lemnului, devine pâine moale, pufoasă, de bună calitate. Un rezultat imposibil de obţinut fără acţiunea plămădelii – puţine –, care s-a diluat, dispărând între celelalte elemente într-o lucrare eficientă, care trece neobservată.

Dacă medităm cu simţ spiritual asupra acestui text din sfântul Paul, vom înţelege că nu putem să facem altceva decât să lucrăm, în slujba tuturor sufletelor. Să facem altceva ar fi egoism. Dacă ne privim viaţa cu umilinţă, vom observa clar că Dumnezeu ne-a acordat, pe lângă harul credinţei, talente, calităţi. Niciunul dintre noi nu este o dublură. Tatăl nostru ne-a creat unul câte unul, repartizând între fiii săi un număr diferit de bunuri. Trebuie să punem aceste talente, aceste calităţi, în slujba tuturor: să folosim aceste daruri ale lui Dumnezeu ca instrumente pentru a ajuta la descoperirea lui Cristos.

Să nu vă imaginaţi că această râvnă este doar un adaos, pentru a pune o margine în filigran la condiţia noastră de creştini. Dacă plămădeala nu fermentează, se strică. Poate să dispară şi făcând să crească aluatul, dar poate, de asemenea, să dispară şi pentru că se pierde într-un monument al ineficienţei şi al egoismului. Nu-i facem o favoare Domnului nostru, când îl facem cunoscut celorlalţi: Să predic evanghelia nu-mi este nicio laudă, căci este o datorie pentru mine, prin porunca lui Isus Cristos; vai mie dacă nu o predic⁷!

Se vor repeta miracolele

Şi pe noi, dacă luptăm în fiecare zi ca să atingem sfinţenia, fiecare în propria sa stare în lume şi exercitând propria sa meserie, în viaţa noastră obişnuită, îndrăznesc să vă asigur că Domnul ne va face instrumente capabile să facă miracole şi, dacă va fi nevoie, dintre cele mai extraordinare. Vom da lumină orbilor. Cine n-ar putea povesti mii de cazuri în care un orb aproape din naştere îşi recuperează vederea, primeşte toată splendoarea luminii lui Cristos? Iar altul era surd, iar altul mut, care nu puteau auzi sau rosti un cuvânt ca fii ai lui Dumnezeu... Şi şi-au purificat simţurile, şi aud şi se exprimă acum ca oamenii, nu ca animalele. In nomine Jesu! În numele lui Isus¹⁷!, Apostolii lui redau capacitatea de a se mişca acelui infirm, incapabil de o acţiune utilă; şi acelui leneş care îşi ştia obligaţiile, dar nu le îndeplinea... În numele Domnului, surge et ambula¹⁸!, ridică-te şi umblă.

Celălalt, mort, putred, care mirosea a cadavru, a auzit vocea lui Dumnezeu, ca în miracolul fiului văduvei din Nain: Tinere, îţi poruncesc, scoală-te¹⁹!. Miracole la fel ca Isus, miracole ca primii apostoli vom face. Poate chiar în tine, în mine s-au produs aceste miracole: poate eram orbi, sau surzi, sau infirmi, sau eram pe moarte, iar cuvântul Domnului ne-a trezit din apatia noastră. Dacă îl iubim pe Cristos, dacă îl urmăm cu sinceritate, dacă nu ne căutăm pe noi înşine, ci doar pe el, în numele lui vom putea să le transmitem celorlalţi, gratis, ceea ce gratis ni s-a acordat.

Cu această angajare, râvna apostolică se încinge, creşte în fiecare zi – molipsindu-i şi pe ceilalţi –, pentru că binele este molipsitor. Nu este posibil ca biata noastră natură, atât de aproape de Dumnezeu, să nu ardă de dorinţa de a semăna în lumea întreagă bucuria şi pacea, de a uda totul cu apele mântuitoare care izvorăsc din coasta străpunsă a lui Cristos³⁹, de a începe şi de a sfârşi toate însărcinările din iubire.

V-am vorbit înainte despre dureri, despre suferinţe, despre lacrimi. Şi nu mă contrazic dacă afirm că, pentru un discipol care îl caută cu dragoste pe Învăţător, este foarte diferit gustul tristeţilor, al durerilor, al supărărilor: dispar în măsura în care se acceptă cu adevărat voinţa lui Dumnezeu, în măsura în care îndeplinesc cu bucurie planurile sale, ca nişte fii credincioşi, deşi nervii parcă se rup, iar supliciul pare insuportabil.