Lista numerelor

A căuta prezenţa lui Dumnezeu

Viaţă interioară. Sfinţenia în sarcinile obişnuite, sfinţenia în lucrurile mici, sfinţenia în activitatea profesională, în corvezile de fiecare zi...; sfinţenie pentru a-i sfinţi pe ceilalţi. Visa odată un cunoscut de-al meu – niciodată nu am reuşit să îl cunosc bine! – că zbura într-un avion la mare înălţime, dar nu înăuntru, în cabină; se afla pe aripi. Bietul nenorocit: cât suferea şi cât era de speriat! Se părea că Domnul nostru i-a dat de înţeles că aşa merg – nesigure, cu suişuri şi coborâşuri – prin înălţimile lui Dumnezeu sufletele apostolice cărora le lipseşte viaţa interioară sau care o neglijează: în pericol constant de a cădea, suferind, nesigure.

Şi cred, efectiv, că riscă grav să se rătăcească aceia care se lansează în acţiune – în activism! – şi omit rugăciunea, sacrificiul şi mijloacele indispensabile pentru a dobândi o pietate solidă: frecvenţa sacramentelor, meditaţia, examenul de conştiinţă, lectura spirituală, convorbirea continuă cu preasfânta Fecioară şi cu îngerii păzitori... Toate acestea contribuie în plus, cu eficienţă de neînlocuit, să fie atât de frumoasă ziua creştinului, pentru că din bogăţia lui interioară curg dulceaţa şi fericirea lui Dumnezeu, ca mierea din fagure.

În intimitatea personală, în comportamentul exterior; în raportul cu ceilalţi, în muncă, fiecare trebuie să încerce să se menţină în prezenţa continuă a lui Dumnezeu, cu o conversaţie – un dialog – care nu se manifestă în exterior. Mai bine spus, nu se exprimă în modul obişnuit, cu zgomot de cuvinte, dar se face observat prin efortul şi prin sârguinţa plină de dragoste pe care le depunem pentru a ne îndeplini bine sarcinile, atât cele importante, cât şi cele mărunte. Dacă nu am proceda cu aceeaşi tenacitate, am fi puţini consecvenţi în condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, pentru că am fi irosit mijloacele pe care Domnul le-a pus providenţial la îndemâna noastră, ca să ajungem la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos²⁴.

În timpul ultimului război spaniol, călătoream frecvent pentru a le oferi asistenţă sacerdotală multor tineri care se aflau pe front. Într-o tranşee, am auzit un dialog care mi-a rămas întipărit în minte. În apropiere de Teruel, un soldat tânăr comenta despre altul, pe care îl văzuse mai nehotărât, lipsit de curaj: Ăsta nu e un om dintr-o bucată! Mi-ar provoca o tristeţe enormă dacă despre vreunul dintre noi s-ar putea afirma, pe bună dreptate, că suntem inconsecvenţi; oameni care dau asigurări că vor să fie creştini autentici, sfinţi, dar care irosesc mijloacele, întrucât în îndeplinirea obligaţiilor lor nu îi arată continuu lui Dumnezeu duioşia lor şi dragostea lor filială. Dacă aşa ar arăta acţiunile noastre, nu am fi, nici tu, nici eu, creştini dintr-o bucată.

Să încercăm să înteţim în adâncul inimii o dorinţă arzătoare, o mare râvnă de a atinge sfinţenia, deşi ne vedem plini de mizerii. Nu vă speriaţi; pe măsură ce se avansează în viaţa interioară, se percep cu mai mare claritate defectele personale. Se întâmplă ca prezenţa harului să se transforme într-un fel de lupă şi se văd cu dimensiuni gigantice chiar cel mai minuscul fir de praf, grăuntele de nisip aproape imperceptibil, pentru că sufletul dobândeşte fineţea divină, şi chiar şi umbra cea mai mică deranjează conştiinţa, căreia îi place doar curăţenia lui Dumnezeu. Spune-i acum, din adâncul inimii tale: Doamne, cu adevărat vreau să fiu sfânt, cu adevărat vreau să fiu un demn discipol al tău şi să te urmez fără condiţii. Şi imediat trebuie să îţi propui intenţia de a reînnoi în fiecare zi marile idealuri care te animă în aceste momente.

Isuse, dacă noi, cei care ne reunim în dragostea ta, am fi perseverenţi! Dacă am reuşi să traducem în fapte aceste năzuinţe pe care tu însuţi le trezeşti în sufletele noastre! Întrebaţi-vă foarte des: eu de ce sunt pe pământ? Şi aşa veţi încerca să terminaţi perfect – cu multă dragoste – datoriile pe care le întreprindeţi în fiecare zi în lucrurile mărunte. Vom privi exemplul sfinţilor: persoane ca noi, din carne şi oase, cu defecte şi slăbiciuni, pe care au ştiut să le învingă şi care s-au învins din dragoste pentru Dumnezeu; să ne gândim la comportamentul lor şi – la fel ca albinele, care extrag din fiecare floare nectarul cel mai preţios – să profităm de luptele lor. Voi şi eu vom învăţa, de asemenea, să descoperim atâtea virtuţi în cei care ne înconjoară – ne dau lecţii de muncă, de abnegaţie, de bucurie... –, şi nu ne vom opri prea mult asupra defectelor lor; doar când este neapărat necesar, pentru a-i ajuta cu corectarea fraternă.

Virtuţi omeneşti

O anumită mentalitate laicistă şi alte modalităţi de gândire pe care le putem numi pietiste au în comun faptul că nu consideră creştinul un om întreg şi deplin. După cei dintâi, exigenţele evangheliei ar înăbuşi calităţile umane; după ceilalţi, natura umană decăzută ar pune în pericol puritatea credinţei. Rezultatul este acelaşi: necunoaşterea profunzimii întrupării lui Cristos, ignorarea faptului că cuvântul a devenit trup, om, şi a locuit printre noi⁶.

Experienţa mea de om, de creştin şi de preot îmi arată exact contrariul: nu există inimă, oricât ar fi de scufundată în păcat, care să nu ascundă, ca jarul în cenuşă, o umbră de nobleţe. Şi când am bătut la poarta acestor inimi, unul câte unul şi cu cuvântul lui Cristos, au răspuns totdeauna.

În această lume, mulţi nu-l întâlnesc pe Dumnezeu; sunt creaturi care poate nu au avut ocazia să asculte cuvântul divin sau care l-au uitat. Dar înclinaţiile lor omeneşti sunt sincere, leale, pline de compasiune, onorabile. Iar eu îndrăznesc să afirm că acela care reuneşte aceste condiţii este pe punctul de a fi generos cu Dumnezeu, pentru că virtuţile omeneşti alcătuiesc fundamentul celor supranaturale.

Virtuţi omeneşti şi virtuţi supranaturale

Când un suflet se străduieşte să cultive virtuţile omeneşti, inima sa este deja foarte aproape de Cristos. Iar creştinul înţelege că virtuţile teologale – credinţa, speranţa, caritatea – şi toate celelalte pe care le aduce cu sine harul lui Dumnezeu îl impulsionează să nu scape din vedere niciodată aceste calităţi bune, pe care le împărtăşeşte cu atâţia oameni.

Virtuţile omeneşti – insist – sunt fundamentul celor supranaturale; iar acestea generează mereu un nou impuls ca să ne dezvoltăm ca oameni drepţi. Dar, în orice caz, nu este suficientă strădania de a poseda aceste virtuţi: trebuie să învăţăm să le practicăm. Discite benefacere²²; Învăţaţi să faceţi binele. Trebuie să le practicăm în mod obişnuit în actele corespunzătoare – fapte de sinceritate, autentice, adevărate, de nepărtinire, de seninătate, de răbdare –, pentru că faptele sunt iubiri, şi nu este suficient să îl iubiţi pe Dumnezeu doar prin cuvinte, ci cu fapte şi cu adevăr²³.

Acum destui ani deja, cu o convingere care creştea de la o zi la alta, scriam: Aşteaptă totul de la Isus: tu nu ai nimic, nu valorezi nimic, nu poţi nimic. El va lucra, dacă în el te abandonezi¹. A trecut timpul, iar acea convingere a mea a devenit şi mai puternică, şi mai profundă. Am văzut, în multe vieţi, că speranţa în Dumnezeu aprinde minunate ruguri ale dragostei, cu un foc care menţine bătând inima, fără descurajări, fără căderi, deşi de-a lungul drumului se suferă, iar uneori se suferă cu adevărat.

În timp ce citeam textul epistolei din Liturghie, am fost mişcat, şi îmi imaginez că şi vouă vi s-a întâmplat la fel. Am înţeles că Dumnezeu ne-a ajutat, cu cuvintele apostolului, să contemplăm îmbinarea divină a celor trei virtuţi teologale, care compun structura peste care se ţese autentica existenţă a bărbatului creştin, a femeii creştine.

Ascultaţi-l din nou pe sfântul Paul: Obţinând, aşadar, dreptatea prin credinţă, suntem în pace cu Dumnezeu, datorită Domnului nostru Isus Cristos. Prin el, mulţumită credinţei, avem cale liberă la acest mare har pe care suntem întemeiaţi, şi ne lăudăm cu speranţa măririi lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm chiar şi cu suferinţele noastre, ştiind bine că suferinţa duce la răbdare, iar răbdarea la oţelire şi oţelirea la nădejde. Iar nădejdea nu dezamăgeşte, căci dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt, care ne-a fost dat².

Aici, în prezenţa lui Dumnezeu, care ne prezidează din tabernacol – cât de mult întăreşte această apropiere reală de Isus! – o să medităm astăzi asupra acestui extraordinar dar al lui Dumnezeu, speranţa, care umple sufletele noastre de bucurie, spe gaudentes³, bucuroşi, pentru că – dacă suntem credincioşi – ne aşteaptă dragostea infinită.

Să nu uităm niciodată că pentru toţi – pentru fiecare dintre noi, prin urmate – există doar două modalităţi de a exista pe pământ: se trăieşte viaţă divină, luptând pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu; sau se trăieşte viaţă animală, mai mult sau mai puţin ilustrată omeneşte, când ne desprindem de el. Niciodată nu am acordat prea multă importanţă pseudo-sfinţilor care susţin că nu sunt credincioşi: îi iubesc cu adevărat, ca pe toţi oamenii, fraţii mei; le admir voinţa bună, care în anumite aspecte se poate dovedi eroică, dar îi compătimesc, pentru că au enorma nefericire de a le lipsi lumina şi căldura lui Dumnezeu, şi inefabila bucurie a speranţei teologale.

Un creştin sincer, coerent în credinţa sa, nu acţionează decât cu faţa spre Dumnezeu, cu viziune supranaturală; lucrează în această lume, pe care o iubeşte cu pasiune, implicat în caznele pământeşti, cu privirea spre cer. Ne confirmă acest lucru sfântul Paul: Quae sursum sunt quaerite; Căutaţi-le cele de sus, unde se află Cristos, aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit – pentru ceea ce este lumesc, prin Botez –, iar viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu⁴.