Lista numerelor

De fiecare dată când simţim în inimă dorinţa de a fi mai buni, de a-i răspunde mai generos Domnului, şi căutăm o călăuză, un punct de reper clar pentru existenţa noastră creştină, Duhul Sfânt ne aduce aminte cuvintele evangheliei: Este bine să vă rugaţi cu perseverenţă şi să nu vă descurajaţi¹. Rugăciunea este fundamentul oricărei lucrări supranaturale; cu rugăciunea suntem atotputernici şi, dacă am renunţa la acest instrument, nu am obţine nimic.

Aş vrea că astăzi, în meditaţia noastră, să ne convingem definitiv de necesitatea de a ne propune să fim suflete contemplative, pe stradă, la muncă, cu o conversaţie continuă cu Dumnezeul nostru, care nu trebuie să scadă în intensitate de-a lungul zilei. Dacă încercăm să urmăm cu loialitate paşii Învăţătorului, acesta este singurul drum.

A vorbi cu Dumnezeu

Vă veţi ruga mie şi eu vă voi auzi³. Şi îl invocăm discutând, adresându-ne lui. Pentru aceasta trebuie să punem în practică îndemnul apostolului: Sine intermissione orate⁴; Rugaţi-vă mereu, orice s-ar întâmpla. Nu doar din inimă, ci din toată inima⁵.

Vă gândiţi că viaţa nu este mereu suportabilă, că nu lipsesc dezamăgirile, şi durerile, şi tristeţile. O să vă răspund, tot cu sfântul Paul, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru⁶. Nimic nu ne poate îndepărta de caritatea lui Dumnezeu, de dragostea, de relaţia constantă cu Tatăl nostru.

A recomanda această uniune continuă cu Dumnezeu nu înseamnă a prezenta un ideal atât de sublim, încât se arată inaccesibil pentru majoritatea creştinilor? Într-adevăr, este sus ţinta, dar nu inaccesibilă. Calea care conduce la sfinţenie este calea rugăciunii; iar rugăciunea trebuie să se prindă puţin câte puţin în suflet, ca mica sămânţă care se va transforma mai târziu în copac cu frunziş bogat.

Să începem cu rugăciuni vocale, pe care mulţi le-am repetat de când eram copii: sunt fraze înflăcărate şi simple, adresate lui Dumnezeu şi mamei sale, care este mama noastră. Încă, dimineaţa şi seara, în fiecare zi, de obicei, reînnoiesc acea rugăciune de oferire pe care am învăţat-o de la părinţii mei: O, Marie, o, mama mea! Mă ofer în întregime ţie. Şi, ca dovadă a devotamentului meu filial, îţi consacru în această zi ochii mei, urechile mele, limba mea, inima mea... Nu este acesta – într-un fel – un început de contemplaţie, demonstraţie evidentă de abandon încrezător? Ce îşi povestesc cei care se iubesc, când se întâlnesc? Cum se comportă? Sacrifică tot ceea ce sunt şi ceea ce au pentru persoana pe care o iubesc.

Mai întâi o iaculatorie, apoi alta, şi alta..., până când pare insuficientă această fervoare, întrucât cuvintele sunt prea sărace...: şi se trece la intimitatea divină, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă şi fără a obosi. Trăim atunci ca nişte captivi, ca nişte prizonieri. În timp ce îndeplinim, cu cea mai mare perfecţiune posibilă, date fiind greşelile şi limitările noastre, îndatoririle proprii condiţiei noastre şi funcţiei noastre, sufletul aspiră să se elibereze. Se îndreaptă spre Dumnezeu, ca fierul atras de forţa magnetului. Începem să îl iubim pe Isus într-o formă mai eficientă, cu o dulce înfiorare.