Lista numerelor

Cu ochii la ţintă

Dacă vă amintesc aceste adevăruri dure, este pentru a vă invita să examinaţi atent motivele care impulsionează comportamentul vostru, cu scopul de a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat, oferind totul slujirii lui Dumnezeu şi a fraţilor voştri, oamenilor. Iată că Domnul a trecut de partea noastră, ne-a privit cu dragoste şi ne-a dat o sfântă chemare, nu întemeiată pe faptele noastre, ci pe hotărârea şi pe harul său. Acesta ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de timpurile veşnice¹⁴.

Purificaţi-vă intenţia, ocupaţi-vă de toate lucrurile din dragoste pentru Dumnezeu, îmbrăţişând cu bucurie crucea fiecărei zile. Am repetat de mii de ori, pentru că cred aceste idei trebuie să fie sculptate în inima creştinilor: când nu ne limităm să tolerăm şi, în schimb, iubim contrazicerea, durerea fizică sau morală şi i-o oferim lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatele noastre personale şi pentru păcatele tuturor oamenilor, atunci vă asigur că această durere nu este apăsătoare.

Nu se mai duce o cruce oarecare, se descoperă crucea lui Cristos, cu consolarea că Mântuitorul se încarcă cu suportarea greutăţii. Noi colaborăm, ca Simon din Cirene care, când se întorcea de la munca pe câmpul său, gândindu-se la o meritată pauză, s-a văzut silit să pună umărul ca să îl ajute pe Isus¹⁵. A fi cireneanul voluntar a lui Cristos, a însoţi atât de îndeaproape umanitatea lui în suferinţă, redusă la cea mai de jos stare, pentru un suflet îndrăgostit nu înseamnă o nefericire, aduce certitudinea apropierii lui Dumnezeu, care ne binecuvântează cu această alegere.

Foarte des, nu puţini oameni au remarcat cu uimire bucuria pe care, slavă lui Dumnezeu, o au şi o transmit fiii mei din Opus Dei. În faţa evidenţei acestei realităţi, răspund mereu cu aceeaşi explicaţie, pentru că nu ştiu alta: fundamentul fericirii lor constă în a nu se teme de viaţă, nici de moarte, în a nu se speria în faţa necazurilor, în efortul cotidian de a trăi cu spirit de sacrificiu, dispuşi constant – în pofida mizeriei şi a slăbiciunii personale – să se nege pe ei înşişi, astfel încât să facă drumul creştin mai plăcut şi mai plin de iubire pentru ceilalţi.

Permiteţi-mi să vă amintesc încă o dată drumul pe care Dumnezeu speră să îl parcurgă fiecare, atunci când ne cheamă să-l slujim în mijlocul lumii, pentru a sfinţi şi a ne sfinţi prin intermediul ocupaţiilor obişnuite. Cu un bun-simţ colosal, plin în acelaşi timp de credinţă, predica sfântul Paul că în legea lui Moise este scris: Să nu legi botul boului care treieră²¹. Şi se întreabă: De boi îi este oare lui Dumnezeu? Nu aşa că tocmai pentru noi o spune? Da, pentru noi a fost scris; căci trebuie ca plugarul să are cu nădejde, iar cine treieră cu nădejdea că va avea parte de rod²².

Niciodată nu s-a redus viaţa creştină la o aglomerare sufocantă de obligaţii, care face ca sufletul să fie supus la o tensiune exasperată; se modelează după circumstanţele individuale ca mănuşa pe mână şi cere ca în exercitarea sarcinilor noastre obişnuite, în cele mari şi în cele mici, cu rugăciune şi mortificare, să nu pierdem niciodată perspectiva supranaturală. Gândiţi-vă că Dumnezeu îşi iubeşte cu patimă creaturile şi cum ar lucra măgarul dacă nu i se dă de mâncare, nu are timp ca să îşi refacă forţele sau i se şubrezeşte forţa cu lovituri excesive? Corpul tău este ca un măgăruş – un măgăruş a fost tronul lui Dumnezeu în Ierusalim – care te duce în spinare pe cărările divine ale pământului: trebuie să îl domini ca să nu se abată de la căile Domnului şi să îl încurajezi pentru ca trapul său să fie cât de vesel şi de însufleţit se poate aştepta de la un măgar.

Spiritul de penitenţă

Încerci deja să iei hotărârile tale sincere? Cere-i Domnului să te ajute să te sacrifici pentru dragostea lui; să pui în toate, cu naturaleţe, mireasma purificatoare a mortificării; să te consumi în slujba sa fără spectacol, în tăcere, cum se consumă candela care arde lângă tabernacol. Şi dacă nu îţi vine în minte nicio idee acum despre cum să răspunzi concret cerinţelor divine care îţi lovesc inima, ascultă-mă bine.

Penitenţă este îndeplinirea exactă a programului pe care ţi l-ai fixat, deşi corpul opune rezistenţă sau mintea încearcă să evadeze în visuri himerice. Penitenţă este să te trezeşti la ora care trebuie. Şi, de asemenea, să nu laşi pe mai târziu, fără un motiv justificat, acea sarcină care îţi pare mai dificilă sau care cere mai mult efort.

Penitenţă înseamnă să ştii să îţi pui în acord obligaţiile cu Domnul, cu ceilalţi şi cu tine însuţi, folosindu-te astfel încât să reuşeşti să găseşti timpul de care fiecare lucru are nevoie. Eşti penitent când te supui cu dragoste planului tău de rugăciune, în pofida faptului că eşti epuizat, dezamăgit sau rece.

Penitenţă este să îi tratezi totdeauna cu maximă caritate pe ceilalţi, începând cu ai tăi. Să ai grijă cu cea mai mare delicateţe pe cei care suferă, pe bolnavi, pe cei care trec prin greutăţi. Este să răspunzi cu răbdare palavragiilor sau inoportunilor. Este să ne întrerupem sau să ne modificăm programul, când împrejurările – interesele bune şi drepte ale celorlalţi, mai ales – o cer.

Penitenţa constă în a suporta cu bună-dispoziţie miile de mici contrarietăţi ale zilei; în a nu abandona o ocupaţie, chiar dacă ţi-a trecut imediat entuziasmul cu care ai început-o; în a mânca cu recunoştinţă ceea ce ni se serveşte, fără a inoportuna cu capricii.

Penitenţă, pentru părinţi şi, în general, pentru cei care au o misiune de guvernare sau educativă, este de a corecta când trebuie, în concordanţă cu natura erorii şi cu împrejurările în care se găseşte cel care are nevoie de acest ajutor, deasupra subiectivismelor vane şi sentimentale.

Spiritul de penitenţă duce la a nu ne ataşa dezordonat de această schiţă monumentală a proiectelor viitoare, în care deja am prevăzut care vor fi trăsăturile şi liniile noastre de pensulă de maestru. Câtă bucurie îi facem lui Dumnezeu când ştim să renunţăm la mâzgălelile şi la stângăciile noastre de învăţăcei şi permitem să fie el cel care adaugă trăsăturile şi culorile care îi plac cel mai mult!

Aş putea să vă mai semnalez o mulţime de detalii – le-am citat doar pe cele care mi-au venit acum în minte –, de care poţi să profiţi de-a lungul zilei, pentru a te apropia tot mai mult de Dumnezeu, de aproapele tău. Dacă am menţionat aceste exemple, insist, nu este pentru că dispreţuiesc marile penitenţe; dimpotrivă, se dovedesc sfinte şi bune, şi chiar necesare, când Domnul cheamă pe acest drum, totdeauna cu aprobarea celui care călăuzeşte sufletul tău. Dar te avertizez că marile penitenţe sunt compatibile şi cu căderile spectaculoase, provocate de mândrie. În schimb, cu această dorinţă continuă de a-l mulţumi pe Dumnezeu în micile bătălii personale – cum ar fi să surâzi când nu ai chef: eu vă asigur, în plus, că uneori este mai dificil un surâs decât o oră de ciliciu –, este greu să îţi alimentezi orgoliul, ridicola naivitate de a ne considera eroi remarcabili: ne vom vedea ca un copil care abia reuşeşte să îi ofere tatălui său nimicuri, dar care sunt primite cu o imensă bucurie.

Apoi, un creştin trebuie să fie mereu mortificat? Da, dar din dragoste. Pentru că această comoară a chemării noastre noi o avem în vase de lut, pentru ca această nemăsurată putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. De pretutindeni suntem apăsaţi, dar nu striviţi; fără ieşire, dar nu descurajaţi; suntem prigoniţi, nu însă părăsiţi; suntem doborâţi, dar nu nimiciţi. Mereu purtăm în trupul nostru chinul de moarte al lui Isus, ca şi viaţa lui Isus să apară în trupul nostru muritor²³.

Poate că până în acest moment nu ne-am simţit îndemnaţi să urmăm atât de îndeaproape paşii lui Cristos. Poate nu am înţeles că putem uni micile noastre renunţări cu sacrificiul lui ispăşitor; pentru păcatele noastre, pentru păcatele omului din toate epocile, pentru această lucrare stricată de Lucifer care continuă să-i opună lui Dumnezeu acel non serviam! al său. Cum vom îndrăzni să spunem fără ipocrizie: Doamne, mă dor ofensele care rănesc inima ta binevoitoare, dacă nu ne hotărâm să ne privăm de un nimic sau să oferim un sacrificiu minuscul pentru slava dragostei sale? Penitenţa – adevărata reparaţie – ne lansează pe drumul încredinţării, al carităţii. Dăruirea pentru a repara şi caritate pentru a-i ajuta pe ceilalţi, la fel cum Cristos ne-a ajutat pe noi.

De acum înainte, grăbiţi-vă să iubiţi. dragostea ne va împiedica plângerile, protestele. Pentru că deseori suportăm contrarietăţile, da; dar ne plângem; şi atunci, pe lângă faptul că pierdem harul lui Dumnezeu, îi retezăm calea pentru viitoare cerinţe. Hilarem enim datorem diligit Deus²⁴. Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie, cu spontaneitatea care se naşte dintr-o inimă îndrăgostită, fără zarva celui care se dăruieşte ca şi cum ar face o favoare.

Întoarce din nou privirea asupra vieţii tale şi cere-i iertare pentru acest detaliu şi pentru acela care apare imediat în faţa ochilor conştiinţei tale; pentru folosirea rea a limbii; pentru aceste gânduri care se învârtesc continuu în jurul tău; pentru această judecată critică acceptată care te preocupă prosteşte, provocându-ţi o veşnică nelinişte şi agitaţie... Puteţi fi foarte fericiţi! Dumnezeu ne vrea fericiţi, îmbătaţi de bucurie, mergând pe aceleaşi drumuri ale fericirii pe care el le-a parcurs! Ne simţim nefericiţi doar când ne încăpăţânăm să ne abatem de la drum şi pornim pe acea cale a egoismului şi a senzualităţii; şi, mult mai rău, dacă o apucăm pe cea a ipocriţilor.

Creştinul trebuie să se manifeste autentic, credibil, sincer în toate lucrările sale. Din comportamentul său trebuie să transpară un spirit: cel al lui Cristos. Dacă cineva are pe această lume obligaţia de a se dovedi consecvent, acela este creştinul, pentru că a primit ca depozit spre păstrare, pentru a-l fructifica, acest dar²⁵, adevărul care eliberează, care salvează²⁶ Părinte, mă veţi întreba, cum voi reuşi această sinceritate a vieţii? Isus Cristos a încredinţat Bisericii sale toate mijloacele necesare; ne-a învăţat să ne rugăm, să vorbim cu Tatăl său ceresc; ne-a trimis Duhul său, marele necunoscut, care acţionează în sufletul nostru: şi ne-a lăsat aceste semne vizibile ale harului care sunt sacramentele. Foloseşte-le. Intensifică-ţi viaţa de pietate. Roagă-te în fiecare zi şi nu îţi îndepărta niciodată umerii de povara plină de bucurie a crucii Domnului,

A fost Isus Cristos cel care te-a invitat să îl urmezi ca un bun discipol, cu scopul ca tu să îţi realizezi trecerea pe pământ semănând pacea şi bucuria pe care această lume nu le poate da. Pentru aceasta – insist –, trebuie să mergem fără teamă de viaţă şi fără teamă de moarte, fără a evita cu orice preţ durerea, care pentru un creştin este mereu mijloc de purificare şi prilej de a-i iubi cu adevărat pe fraţii săi, profitând de miile de împrejurări ale vieţii obişnuite.

A trecut timpul. Trebuie să pun punct acestor consideraţii, cu care am încercat să îţi mişc sufletul, pentru ca tu să răspunzi concretizând câteva hotărâri, puţine, dar bine determinate. Gândeşte-te că Dumnezeu te vrea fericit şi că, dacă tu pui din partea ta ceea ce poţi, vei fi fericit, foarte fericit, extrem de fericit, deşi în niciun moment nu îţi lipseşte crucea. Dar această cruce acum nu mai este un eşafod, ci tronul de pe care domneşte Cristos. Iar alături de el, mama lui, mama noastră, de asemenea. Sfânta Fecioară îţi va da puterea de care mai ai nevoie pentru a merge cu hotărâre pe urmele paşilor Fiului său.

Dar să nu uitaţi că a fi cu Isus înseamnă, cu siguranţă, să ne întâlnim cu crucea lui. Când ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu, se întâmplă deseori ca el să permită să gustăm durerea, singurătatea, contradicţiile, calomniile, defăimările, ironiile, interioare şi exterioare: pentru că vrea să ne conformăm chipului şi asemănării lui şi permite, de asemenea, să ni se spună nebuni şi să fim luaţi drept neştiutori.

Este momentul să iubim mortificarea pasivă, care vine – pe ascuns sau cu neruşinare şi insolenţă – când nu o aşteptăm. Vor ajunge să fie rănite oile, cu pietre care ar fi trebuit aruncate asupra lupilor: cel care îl urmează pe Cristos va vedea pe pielea sa că aceia care ar trebui să îl iubească se poartă cu el într-un mod care merge de la neîncredere la ostilitate, de la suspiciune la ură. Îl privesc cu suspiciune, ca pe un mincinos, pentru că nu cred că ar putea avea o relaţie personală cu Dumnezeu, o viaţă interioară; în schimb, faţă de un ateu sau de un indiferent, aceiaşi oameni de obicei zvăpăiaţi şi neruşinaţi, se umplu de amabilitate şi de înţelegere.

Şi poate că Domnul permite ca discipolul său să se vadă atacat cu arma, care niciodată nu face cinste celui care o foloseşte, a injuriilor personale; cu folosirea locurilor comune, rod tendenţios şi vinovat al unei propagande masive şi mincinoase: pentru că nu toţi au bun simţ şi măsură.

Cei care sprijină o teologie incertă şi o morală relaxată, fără frâne; cei care urmează după bunul lor plac o Liturghie îndoielnică, cu o disciplină de hippies şi o conducere iresponsabilă, nu este de mirare că propagă împotriva celor care doar vorbesc despre Isus Cristos zvonuri, suspiciuni, false denunţuri, ofense, maltratări, umilinţe, bârfe şi batjocuri de toate felurile.

Aşa sculptează Isus sufletele alor săi, fără să înceteze să le dea în interior seninătate şi bucurie, pentru că înţeleg foarte bine că – alăturând sute de minciuni – demonii nu sunt capabili să facă un adevăr: şi întipăreşte în vieţile lor convingerea că le va fi uşor doar când se hotărăsc să nu le fie.

Admirând şi iubind cu adevărat umanitatea sfântă a lui Isus, vom descoperi una câte una rănile sale. Şi în aceste momente de pătimire pasivă, dureroase, puternice, de lacrimi dulci şi amare pe care reuşim să le ascundem, simţim nevoia să ajungem în interiorul fiecăreia dintre acele sfinte răni: pentru a ne purifica, pentru a ne bucura cu acest sânge răscumpărător, pentru a ne întări. Vom zbura ca porumbeii care, după cum spune Scriptura¹⁴, se adăpostesc în găurile din stânci, pe timp de furtună. Ne ascundem în acest refugiu, pentru a găsi intimitatea cu Cristos: şi vom vedea că glasul său său este blând, iar chipul său este frumos¹⁵, pentru că aceia care ştiu că vocea lui este blândă şi plăcută sunt cei care au primit harul evangheliei, care îi face să spună: Tu ai cuvintele vieţii veşnice¹⁶.

Sfânta cruce

Dorinţă arzătoare de adoraţie, năzuinţă de a repara ofensele cu delicateţe şi cu suferinţă. Afirmaţia lui Isus: Cine nu-şi ia crucea şi mă urmează, nu este vrednic de mine¹⁷, devine viaţă în viaţa voastră. Şi Domnul ni se arată de fiecare dată mai exigent, ne cere reparaţie şi penitenţă, până la a ne impulsiona să experimentăm năzuinţa arzătoare de a trăi pentru Dumnezeu, pus pe cruce odată cu Cristos¹⁸. Dar această comoară noi o avem în vase de lut fragile şi casante, pentru ca această putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi¹⁹.

De pretutindeni suntem apăsaţi, dar nu striviţi; fără ieşire, dar nu descurajaţi sau fără mijloace; suntem prigoniţi, nu însă părăsiţi; suntem doborâţi, dar nu nimiciţi. Mereu purtăm în trupul nostru chinul de moarte al lui Isus²⁰.

Ne imaginăm că Domnul nu ne ascultă, că ne înşelăm, că se aude doar monologul vocii noastre. Ne simţim ca şi cum am fi fără niciun sprijin pe pământ şi abandonaţi de cer. Cu toate acestea, este reală şi practică oroarea noastră faţă de păcat, chiar dacă este lesne iertător. Cu încăpăţânarea cananeencei, să ne prosternăm copleşiţi ca ea, care l-a adorat, implorând: Doamne, ajută-mă²¹!. Va dispărea întunericul, învins de lumina dragostei.

Este momentul să strigăm: aminteşte-ţi de promisiunile pe care ni le-ai făcut, pentru a ne umple de speranţă; acestea mă consolează în nimicnicia mea şi umplu viaţa mea de tărie²². Domnul nostru vrea să contăm pe el, în toate: să vedem clar că fără el nu putem nimic²³, şi cu el putem totul²⁴. Se confirmă hotărârea noastră de a rămâne mereu în prezenţa sa²⁵. Cu claritatea lui Dumnezeu în inteligenţa noastră, care pare inactivă, ne apare sigur faptul că, dacă Creatorul are grijă de toţi – inclusiv de duşmanii săi –, cu atât mai mult va avea grijă de prietenii săi. Ne convingem că nu există rău, nici contradicţie, care să nu fie spre bine: aşa se instaurează, cu mai multă tărie, în spiritul nostru, bucuria şi pacea, pe care niciun motiv omenesc nu le va putea smulge, pentru că aceste vizite ne lasă mereu ceva al său, ceva divin. Să-l lăudăm pe Domnul Dumnezeul nostru, care a făcut în noi lucrări minunate²⁶, şi să înţelegem că am fost creaţi cu capacitatea de a poseda o comoară infinită²⁷.