Lista numerelor

Decretul Apostolicam actuositatem, nr.5, a afirmat limpede că însufleţirea creştinească a ordinii lumeşti este misiunea întregii Biserici. Aşadar, le revine tuturor: Ierarhiei, clerului, călugărilor şi laicilor. Ne-aţi putea spune cum vedeţi rolul şi modalităţile fiecăruia din aceste sectoare ecleziastice în această unică misiune comună?

În realitate, răspunsul se află în înseşi textele conciliare. Ierarhiei îi revine să semnaleze – ca parte a Magisteriului său– principiile doctrinale care trebuie să conducă şi ilumineze îndeplinirea acestei misiuni apostolice ⁴.

Laicilor, care lucrează în toate împrejurările şi structurile proprii vieţii seculare, le revine în formă specifică însărcinarea, imediată şi directă, de a ordona aceste realităţi lumeşti în lumina principiilor doctrinale enunţate de Magisteriu, dar acţionând, în acelaşi timp, cu autonomia personală necesară faţă de deciziile concrete ce se cuvin a fi luate în viaţa lor socială, familială, politică şi culturală etc. ⁵

În privinţa călugărilor, care se îndepărtează de aceste realităţi şi activităţi seculare, îmbrăţişând un statut particular de viaţă, misiunea lor este aceea de a da o mărturie escatologică publică, ajutându-i astfel pe ceilalţi credincioşi ai Poporului lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că nu au sălaş permanent pe acest pământ ⁶. Şi nu se poate uita nici serviciul pe care îl presupun pentru însufleţirea creştinească a orânduirii lumeşti nenumăratele opere de binefacere, de caritate şi asistenţă socială pe care atâţia călugări şi călugăriţe le înfăptuiesc cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu.

Aţi dori să descrieţi cum s-a dezvoltat şi cum a evoluat Opus Dei, atât în privinţa caracterului cât şi a obiectivelor propuse, de la întemeierea sa, într-o perioadă care a fost martora unei schimbări enorme în cadrul Bisericii înseşi?

Din primul moment obiectivul unic al Opus Dei a fost acela pe care vi l-am precizat: de a face posibilă existenţa în mijlocul lumii a bărbaţilor şi femeilor de toate rasele şi condiţiile sociale care să dorească să-l iubească şi slujească pe Domnul, şi să-şi iubească şi slujească semenii în şi prin munca lor de zi cu zi. Odată cu începuturile Lucrării în 1928, am arătat în predicile mele că sfinţenia nu aparţine privilegiaţilor, şi că pot fi dumnezeieşti toate căile de pe pământ, toate stările, toate profesiile, toate muncile cinstite. Implicaţiile acestui mesaj sunt nenumărate, iar experienţa de viaţă a Lucrării m-a ajutat să le cunosc cu tot mai multă profunzime şi bogăţie de nuanţe. Lucrarea s-a născut restrânsă şi apoi, în chip firesc, a crescut, treptat şi progresiv, ca un organism viu, ca tot ce se dezvoltă în istorie.

Dar obiectivul şi raţiunea ei de a fi nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba, oricât de mult s-ar putea transforma societatea, fiindcă mesajul Opus Dei este acela că se poate sfinţi orice muncă cinstită, oricare ar fi circumstanţele în care se desfăşoară.

Astăzi fac parte din Lucrare persoane de toate profesiile: nu numai medici, avocaţi, ingineri şi artişti, ci şi zidari, mineri, ţărani; aşadar, de la regizori de film şi piloţi de reactoare până la coafeze la modă. Pentru membrii Opus Dei a fi în pas cu vremea, a înţelege lumea modernă, este ceva natural şi instinctiv, pentru că ei sunt – împreună cu ceilalţi cetăţeni, egali cu ei – cei care fac să prindă viaţă această lume şi îi imprimă modernitatea.

Acesta fiind spiritul Lucrării noastre, înţelegeţi că pentru noi a fost o mare bucurie să vedem cum Conciliul a declarat cu fermitate că Biserica nu respinge lumea în care trăieşte, nici progresul şi dezvoltarea ei, ci o înţelege şi o iubeşte. De altfel, o caracteristică principală a spiritualităţii pe care se străduiesc s-o cultive membrii Lucrării – de aproape patruzeci de ani –, este aceea de a se simţi parte a Bisericii şi în acelaşi timp a Statului, asumându-şi prin urmare fiecare, plenar, cu absolută libertate, responsabilitatea individuală de creştin şi de cetăţean.

Unii cititori ai cărţii dumneavoastră Drum sunt uimiţi de afirmaţia expusă la punctul 28: „Căsătoria este pentru trupă, nu pentru Statul Major al lui Cristos.” Se poate vedea aici o apreciere negativă a căsătoriei, care ar fi împotriva dorinţei Lucrării de a se înscrie în realităţile vii ale lumii moderne?

Vă sfătuiesc să citiţi paragraful anterior din Drum, unde se spune că, într-adevăr, căsătoria este o vocaţie divină. Nu era deloc frecvent să auzi afirmaţii ca aceasta prin anul 1935. A trage concluziile de care vorbiţi dumneavoastră, înseamnă a nu înţelege cuvintele mele. Prin această metaforă voiam să rezum ceea ce a propovăduit întotdeauna Biserica cu privire la excelenţa şi valoarea supranaturală a celibatului apostolic. Şi, în acelaşi timp, mai înseamnă a le aminti tuturor că, aşa cum spunea Sfântul Paul, trebuie să se simtă milites Christi, soldaţi ai lui Cristos, membri ai acestui Popor al lui Dumnezeu care dă pe pământ o luptă divină pentru înţelegere, sfinţenie şi pace. Există în toată lumea multe mii de cupluri căsătorite care fac parte din Opus Dei, sau care trăiesc în spiritul său, ştiind bine că un soldat poate fi decorat în aceeaşi bătălie în care generalul a fugit în chip ruşinos.

Pe de altă parte, progresul istoriei Bisericii a dus la depăşirea unui anumit clericalism, care tinde să deformeze tot ce se referă la laici, atribuindu-le intenţii ascunse. Astfel este mai uşor, acum, să înţelegem că tot ceea ce Opus Dei trăia şi proclama nu era decât vocaţia divină a creştinului obişnuit, cu un zel supranatural precis.

Sper să sosească momentul în care să nu se mai rostească cuvintele catolicii pătrund în mediile sociale, şi să-şi dea seama cu toţii că este o exprimare clericală. În orice caz, nu se aplică absolut deloc apostolatului făcut de Opus Dei. Membrii Lucrării nu au nevoie săpătrundă în structurile lumeşti pentru simplul fapt că sunt cetăţeni obişnuiţi, egali cu toţi ceilalţi, şi prin urmare se află deja acolo.

Dacă Domnul cheamă să vină în Opus Dei o persoană care munceşte într-o fabrică sau într-un spital sau la parlament, aceasta înseamnă că, din acel moment, acea persoană se va hotărî să depună toate eforturile sau să-şi utilizeze toate resursele pentru a sfinţi, prin harul Domnului, profesia respectivă. Nu este vorba de altceva decât de conştientizarea exigenţelor radicale ale mesajului evanghelic, conform vocaţiei specifice primite.

A crede că această conştientizare înseamnă să părăseşti viaţa obişnuită este o idee îndreptăţită numai pentru cei care primesc de la Dumnezeu vocaţia monahală, cu al său contemptus mundi, dispreţuirea sau renunțarea la lucrurile lumeşti; dar a dori să faci din această respingere a lumii esenţa sau apogeul Creştinismului este evident o enormitate.

Aşadar, nu Opus Dei îşi introduce membrii în anumite medii, căci aceştia se află deja acolo, repet şi nu au motive să iasă. Pe deasupra, vocaţia pentru Opus Dei – care izvorăşte din harul Domnului şi din acest apostolat de prietenie şi de încredere despre care vorbeam înainte – se manifestă în toate mediile.

Se poate ca însăşi simplitatea naturii şi a modului de acţiune ale Opus Dei să fie o dificultate pentru cei care sunt copleşiţi de complicaţii şi par a nu fi capabili să înţeleagă nimic natural şi drept.

Fireşte, vor exista întotdeauna unii care nu vor înţelege esenţa Opus Dei, şi asta nu ne miră, fiindcă Domnul i-a prevenit pe ai săi în privinţa acestor greutăţi, spunându-le că non estdiscipulus super Magistrum, nu este ucenic mai presus de învăţătorul său ⁸. Nimeni nu poate pretinde să fie apreciat de toată lumea, chiar dacă are dreptul ca toţi să-l respecte ca om şi ca fiu al Domnului. Din păcate, există fanatici care vor să-şi impună în chip totalitar ideile, şi aceştia nu vor percepe niciodată dragostea pe care membrii Opus Dei o nutresc pentru libertatea personală a semenilor şi apoi pentru propria lor libertate personală, veşnic cu responsabilitate de asemenea personală.

Îmi amintesc de o întâmplare foarte grăitoare. Într-un anumit oraş al cărui nume nu se cade să-l dezvălui, Primăria delibera în legătură cu oportunitatea de a acorda un ajutor economic unui proiect educativ condus de membrii Opus Dei care, ca toate lucrările corporative realizate de Operă, avea o utilitate socială evidentă. Majoritatea consilierilor erau de acord cu acest ajutor. Explicând motivele acestei decizii, unul dintre ei, socialist, arăta că el cunoscuse personal munca ce se realiza în acel centru, afirmând: „Este o activitate caracterizată prin faptul că aceia care o conduc sunt întru totul adepţii libertăţii personale: în acest cămin locuiesc studenţi de toate religiile şi de toate ideologiile”. Consilierii comunişti au votat împotrivă. Unul dintre ei, justificându-şi votul negativ, i-a spus socialistului: „M-am opus pentru că, dacă aşa stau lucrurile, acest cămin înseamnă o propagandă eficientă pentru catolicism”.

Cei care nu respectă libertatea celorlalţi sau vor să se împotrivească Bisericii nu pot aprecia o lucrare apostolică. Însă, chiar şi în aceste cazuri eu, ca om, sunt obligat să-i respect şi să încerc să-i îndrept pe drumul adevărului; şi, ca și creştin, să-i iubesc şi să mă rog pentru ei.