Lista numerelor

În diverse ocazii, cu referire la începutul existenţei Opus Dei, aţi spus că nu aveaţi decât „tinereţe, har al Domnului şi humor”. În plus, prin anii douăzeci, doctrina despre laici nu atinsese gradul de dezvoltare la care asistăm astăzi. Totuşi, Opus Dei este un fenomen palpabil în viaţa Bisericii. Ne-aţi putea explica în ce fel, ca tânăr preot, aţi putut avea o astfel de viziune încât să permită realizarea acestui scop?

Eu n-am avut şi nu am alt ţel decât acela de a împlini Voia Domnului; îngăduiţi-mi să nu ofer mai multe detalii despre începuturile Operei – pe care Dragostea pentru Dumnezeu mă făcea să le întrevăd încă din 1917 –, deoarece sunt strâns legate de istoria mea sufletească, aparţinând vieţii mele lăuntrice. Tot ce pot să vă spun este că am acţionat, în fiecare moment, cu îngăduinţa şi afectuoasa binecuvântare a preaiubitului Dl Episcop al Madridului, unde s-a născut Opus Dei, la 2 octombrie 1928. Iar apoi am continuat, tot cu încuviinţarea şi încurajarea Sfântului Scaun şi, de la caz la caz, a Preasfinţiţilor Episcopi din locurile unde am lucrat.

Există totodată şi alte aspecte ale aceluiași proces de dezvoltare eclesiologică, aspecte care reprezintă excepţionale achiziţii doctrinale – la care Dumnezeu a dorit neîndoios să contribuie, în măsură deloc redusă, şi mărturia spiritului şi vieţii Opus Dei, împreună cu alte valoroase aporturi ale iniţiativelor şi asociaţiilor apostolice la fel de meritorii –, dar sunt achiziţii doctrinale care vor ajunge poate să se întrupeze cu adevărat în viaţa totală a Poporului lui Dumnezeu abia după ce va trece un timp. Chiar dumneavoastră aţi amintit în întrebările anterioare câteva dintre aceste aspecte: dezvoltarea unei autentice spiritualităţi laice; înţelegerea misiunii particulare bisericeşti – nu instituţionale sau oficiale – proprie laicului; identificarea drepturilor şi a îndatoririlor pe care laicul le are ca atare; relaţiile Ierarhie – comunitatea laicilor; egalitatea în demnitate şi complementaritatea sarcinilor bărbatului şi femeii în cadrul Bisericii; necesitatea de a crea o opinie publică organizată la Poporul lui Dumnezeu etc.

Toate acestea constituie, evident, o realitate foarte fluidă şi, uneori, nu lipsită de paradoxuri. Unul şi acelaşi lucru care, spus acum patruzeci de ani, îi scandaliza aproape pe toţi, sau chiar pe toţi, astăzi nu mai miră aproape pe nimeni, dar sunt încă foarte puţini cei care îl înţeleg în profunzime şi îl trăiesc organizat.

Mă voi explica mai bine cu un exemplu. În 1932, comentând fiilor mei de la Opus Dei câteva din aspectele şi consecinţele demnităţii şi responsabilităţii pe care Botezul le conferă oamenilor, le-am scris într-un document: „Trebuie respinsă prejudecata conform căreia credincioşii obişnuiţi nu pot face altceva decât să se rezume la a ajuta clerul, în apostolate ecleziastice. Apostolatul mirenilor nu are de ce să fie întotdeauna o simplă participare la apostolatul ierarhic: lor le revine sarcina de a face apostolat. Şi aceasta nu pentru că au o misiune canonică, ci fiindcă fac parte din Biserică; şi îndeplinesc această misiune prin intermediul profesiei lor, al meseriei lor, al familiei, al colegilor, al prietenilor”.

Astăzi, după solemnele învăţături ale Conciliul Vatican II, nimeni din Biserică nu va pune sub semnul întrebării ortodoxia acestei doctrine. Însă câţi oare au renunţat cu adevărat la concepţia lor unică despre apostolatul laicilor ca lucrare pastorală organizată de sus în jos? Câţi oare, depăşind concepţia monolitică anterioară despre apostolatul laicilor, înţeleg că acesta poate şi chiar trebuie să existe fără a fi nevoie de structuri centralizate rigide, de misiuni canonice şi de ordini ierarhice? Câţi dintre cei care califică drept longa manus Ecclesiae comunitatea laicilor nu confundă totodată în mintea lor conceptul de Biserică – Poporul lui Dumnezeu – cu conceptul mai limitat de Ierarhie? Sau oare câţi laici înţeleg cum se cuvine că, dacă nu lucrează în comuniune strânsă cu Ierarhia, nu au dreptul să-şi revendice spaţiul legitim de autonomie apostolică?

Astfel de consideraţii s-ar putea formula şi în legătură cu alte probleme, pentru că mai sunt realmente multe, foarte multe, de făcut, atât în privinţa necesarei expuneri doctrinale, cât şi în aceea a educării conştiinţelor şi chiar a reformei legislaţiei ecleziastice. Eu îl rog fierbinte pe Domnul – rugăciunea a fost întotdeauna marea mea armă – ca Duhul Sfânt să-şi ajute Poporul, şi în special Ierarhia, în realizarea acestor sarcini. Şi îl mai rog să se slujească în continuare de Opus Dei pentru ca să putem contribui şi ajuta, în tot ce depinde de noi, la acest extraordinar proces de dezvoltare şi întărire a Bisericii.

Cei care l-au urmat pe Isus Cristos – împreună cu mine, biet păcătos – sunt: un mic procent de preoți, care înainte au practicat o profesie sau o ocupaţie laică; un număr mare de preoți seculari din multe dieceze ale lumii – care îşi confirmă astfel obedienţa faţă de respectivii lor Episcopi, şi dragostea faţă de munca lor în dieceză, precum şi eficacitatea acesteia –, mereu cu braţele deschise în cruce pentru ca toate sufletele să încapă în inimile lor şi care trăiesc, ca şi mine, în mijlocul străzii, în lume, îndrăgind-o şi, apoi, marea mulţime alcătuită din bărbaţi şi femei – de diferite naţionalităţi, de diferite limbi şi rase – care trăiesc din munca lor profesională, căsătoriţi în cea mai mare parte, mulţi alţii celibatari, care participă împreună cu concetăţenii lor la sarcina grea de a face mai umană şi mai dreaptă societatea omenească, ducând o luptă sinceră cu dorinţele arzătoare de zi cu zi, cu responsabilitate personală – repet -, cunoscând, umăr la umăr cu ceilalţi oameni, succese şi eşecuri şi încercând să-şi îndeplinească îndatoririle şi să-şi exercite drepturile sociale şi civice. Şi fac toate astea cu naturaleţe, ca orice creştin conştient, fără mentalitate de aleşi, contopiţi în mulţimea colegilor, în vreme ce se străduiesc să desluşească strălucirea divină ce reverberează în realităţile cele mai banale.

Şi operele promovate de Opus Dei – ca asociaţie – întrunesc aceste caracteristici, prin excelenţă seculare, nefiind opere ecleziastice. Nu se bucură de nicio reprezentare oficială a Sfintei Ierarhii a Bisericii. Sunt opere de promovare umană, culturală, socială, înfăptuite de cetăţeni, care încearcă să le ilumineze cu înţelepciunea Evangheliei şi să le însufleţească cu dragostea lui Cristos. Lămuritoare vă poate fi această precizare: Opus Dei, de exemplu, nu are şi nici nu va avea vreodată ca misiune să conducă Seminarii diecezane, unde Episcopii desemnaţi de Duhul Sfânt ⁷ îşi pregătesc viitorii sacerdoţi.