Lista numerelor

M-aţi întrebat de asemenea cum se încadrează Opus Dei în Ecumenism. I-am povestit anul trecut unui ziarist francez – şi ştiu că întâmplarea a avut ecou, chiar şi în publicaţiile unor fraţi de ai noştri despărţiţi – ceea ce îi spusesem odată Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea, impresionat de felul său de a fi, afabil şi patern: „Sfinte Părinte, în Lucrarea noastră toţi oamenii, catolici sau nu, au găsit mereu un loc primitor: nu am învăţat ecumenismul de la Sanctitatea Voastră”. El a râs emoţionat, deoarece ştia că, încă din 1950, Sfântul Scaun autorizase Opus Dei să primească, în calitate de asociaţi Colaboratori, credincioşi care nu sunt catolici, chiar şi necreştini.

Sunt într-adevăr mulţi – şi printre ei nu lipsesc preoţi şi chiar şi episcopi din respectivele confesiuni ale fraţilor despărţiţi care se simt atraşi de spiritul Opus Dei şi colaborează în apostolatele noastre. Şi – pe măsură ce contactele se intensifică – sunt tot mai frecvente manifestările de simpatie şi înţelegere cordială datorate faptului că membrii Opus Dei îşi întemeiază spiritualitatea pe simplul scop de a trăi cu responsabilitate angajamentele şi exigenţele impuse de Botez credincioşilor. Multe aspecte – cum sunt cele referitoare la dorinţa de a căuta perfecţiunea creştină şi a face apostolat, încercând să sfinţească propria lucrare profesională; la implicarea în realităţile seculare, respectându-le propria autonomie, dar tratându-le în spiritul şi iubirea unor inimi contemplative; la acordarea de prioritate, în organizarea lucrărilor noastre, persoanei, acţiunii Duhului Sfânt asupra sufletelor, respectării demnităţii şi libertăţii care provin din filiaţia divină a creştinului; la apărarea legitimei capacităţi de iniţiativă în cadrul respectării necesare a binelui comun, împotriva concepţiei monolitice şi instituţionaliste despre apostolatul laicilor – precum şi alte aspecte în legătură cu modul nostru de a trăi şi a lucra, toate acestea sunt puncte de certă întâlnire, unde fraţii despărţiţi descoperă – transformată în viaţă, dovedită de trecerea anilor – o bună parte din supoziţiile doctrinale pe care şi ei şi noi, catolicii, ne-am întemeiat atâtea speranţe ecumenice.

Aţi putea descrie diferenţele existente între modul în care Opus Dei ca Asociaţie îşi îndeplineşte misiunea şi acela în care membrii săi şi-o îndeplinesc individual pe a lor? De exemplu, ce criterii stabilesc că este mai bine ca un proiect să fie realizat de Asociaţie – un liceu ori o casă de reculegeri - sau de entităţi individuale– o întreprindere editorială sau comercială?

Activitatea principală a Opus Dei constă în a oferi membrilor săi, precum şi tuturor celor care o doresc, mijloacele spirituale necesare pentru a trăi ca buni creştini în mijlocul lumii. Le face cunoscută doctrina lui Cristos, învăţăturile Bisericii; le insuflă un spirit ce îi îndeamnă să lucreze cu sârg din dragoste faţă de Dumnezeu şi în slujba tuturor oamenilor. Într-un cuvânt, să se comporte ca buni creştini: convieţuind cu toţi, respectând libertatea legitimă a tuturor şi făcând ca această lume a noastră să fie mai dreaptă.

Fiecare dintre membri îşi câştigă viaţa şi serveşte societatea prin profesia pe care o avea înainte de a intra în Opus Dei şi pe care ar practica-o dacă n-ar aparţine Lucrării. Astfel, unii sunt mineri, alţii predau în şcoli sau Universităţi, pot fi comercianţi, ţărani, sau casnice, secretare. Nu există nicio activitate umană nobilă care să nu poată fi desfăşurată de un membru al Opus Dei. Cel care, de exemplu, înainte de a face parte din Lucrarea noastră, lucra într-o întreprindere editorială sau comercială, continuă să lucreze tot acolo şi după. Şi dacă îşi caută un nou loc de muncă sau se decide să înfiinţeze orice fel de firmă, împreună cu colegii de breaslă, poate hotărî în deplină libertate, acceptând personal rezultatele muncii sale şi răspunzând de asemenea personal.

Întreaga activitate a Directorilor Lucrării se bazează pe un desăvârşit respect al libertăţii profesionale a membrilor: aceasta este o cerinţă de importanţă capitală, de care depinde însăşi existenţa Lucrării, şi care este îndeplinită, prin urmare, cu fidelitate absolută. Fiecare membru poate lucra profesional în aceleaşi domenii ca şi când n-ar face parte din Opus Dei, astfel încât nici Lucrarea ca atare, şi nici vreunul dintre ceilalţi membri, nu au nimic de a face cu munca profesională prestată în mod concret de respectivul membru. Când intră în Asociaţie, membrii îşi iau angajamentul de a se strădui să caute perfecţiunea creştină prin munca lor şi să conştientizeze cu mai multă claritate, caracterul de slujire adus omenirii, pe care trebuie să îl aibă orice viaţă creştină.

Aşadar, misiunea principală a Lucrării – aşa cum am mai spus-o – este aceea de a le asigura o formare creştină membrilor săi, precum şi altor oameni care vor să beneficieze de aceasta. În plus, dorinţa de a contribui la rezolvarea problemelor ce afectează societatea, direcţie în care idealul creştin poate avea un rol foarte constructiv, face ca Lucrarea ca atare, în mod corporativ, să desfăşoare unele activităţi şi iniţiative. Criteriul în acest domeniu este acela că Opus Dei, având scopuri exclusiv spirituale, poate realiza în mod corporatist numai acele activităţi ce constituie, clar şi imediat, o slujire creştină, un apostolat. Ar fi absurd să se creadă că Opus Dei ca atare s-ar putea ocupa cu extragerea cărbunelui din mină sau cu promovarea oricărui gen de întreprinderi cu caracter economic. Operele ei corporative sunt activităţi nemijlocit apostolice: o şcoală pentru formarea ţăranilor, un dispensar medical pentru o zonă sau o ţară subdezvoltată, o şcoală pentru promovarea socială a femeii etc. Pe scurt, opere de asistenţă, de educaţie sau de binefacere, ca acelea întreprinse în mod obişnuit în toată lumea de instituţii de orice orientare religioasă.

Pentru a duce la bun sfârşit aceste opere se dispune în primul rând de munca personală a membrilor, care uneori se dedică plenar acestora, dar şi de ajutorul generos oferit de nenumăraţi oameni, credincioşi sau nu. Unii se simt îndemnaţi să colaboreze din raţiuni spirituale; alţii, chiar dacă nu împărtăşesc ţelurile apostolice, văd că este vorba de iniţiative în folosul societăţii, deschise tuturor, fără niciun fel de discriminare rasială, religioasă ori ideologică ².

Asociaţia insistă asupra libertăţii membrilor de a-şi exprima convingerile pe care şi le păstrează cu onestitate. Însă, revenind la această temă, din alt punct de vedere, până unde credeţi că Opus Dei este obligată moral, ca asociaţie, să-şi exprime opiniile în probleme cruciale, seculare sau spirituale, în mod public sau în particular? Sunt situaţii în care Opus Dei îşi va pune în joc influenţa sa şi a membrilor ei în apărarea principiilor pe care le consideră sacre, ca de pildă, recent, în sprijinul legislaţiei referitoare la libertatea religioasă în Spania?

În Opus Dei, încercăm întotdeauna şi în toate privinţele să simţim conform Bisericii lui Cristos: nu avem altă doctrină decât aceea pe care Biserica o propovăduieşte tuturor credincioşilor săi. Singurul lucru particular pe care îl avem este un spirit propriu, caracteristic pentru Opus Dei, adică un mod concret de a trăi Evanghelia, sfinţindu-ne în lume şi făcând apostolat prin profesie.

De aici reiese clar că toţi membrii Opus Dei au aceeaşi libertate ca şi restul catolicilor pentru a-şi forma, neîngrădiţi, opiniile şi pentru a acţiona în consecinţă. De aceea, Opus Dei ca atare nu trebuie, nici nu poate exprima o opinie proprie şi nici nu şi-o poate forma. Dacă este vorba de o chestiune în legătură cu o doctrină definită de către Biserică, opinia fiecăruia dintre membrii Lucrării va fi aceasta. Dacă este vorba însă de o chestiune asupra căreia Magisteriul – Papa şi episcopii – nu s-a pronunţat, fiecare dintre membrii Opus Dei va avea opinia care i se pare mai bună şi şi-o va apăra liber, acţionând în consecinţă.

Cu alte cuvinte, principiul care determină atitudinea directorilor Opus Dei în acest domeniu este respectul pentru libertatea de opţiune în problemele lumeşti. Adică ceva foarte diferit de abstenţionism, căci înseamnă să îşi pună fiecare membru în faţa propriilor sale responsabilităţi, invitându-l să şi le asume conform conştiinţei lui, acţionând în libertate. De aceea, este nepotrivit să ne referim la Opus Dei când se vorbeşte de partide, grupări sau tendinţe politice sau, în general, de sarcini şi întreprinderi omeneşti; mai mult chiar, este nedrept şi aproape calomnios, căci poate induce eroarea de a se conchide, în mod fals, că membrii Lucrării au vreo ideologie, mentalitate sau interes lumesc comun.

Membrii sunt bineînţeles catolici, şi catolici care încearcă să fie consecvenţi cu credinţa lor. Pot fi calificaţi ca atare, dacă se doreşte, dar ţinând efectiv seama de faptul că a fi catolic nu înseamnă să creezi grupări, nici măcar în domeniul cultural şi ideologic şi, cu atât mult, în cel politic. De la începuturile Lucrării şi nu numai de la Conciliu încoace, s-a încercat să se practice un catolicism deschis, care apără libertatea legitimă a conştiinţei, constând în a trata cu caritate fraternă toţi oamenii, fie că sunt catolici, fie că nu sunt, şi a colabora cu toţi, împărtăşind diferitele pasiuni nobile care mişcă omenirea.

Să luăm un exemplu. În problema rasială din Statele Unite fiecare dintre membrii Lucrării va avea în vedere învăţăturile clare ale doctrinei creştine despre egalitatea tuturor oamenilor şi despre inechitatea oricărei discriminări. De asemenea, va cunoaşte şi va avea în vedere indicaţiile concrete ale episcopilor americani în legătură cu această problemă. Prin urmare, va apăra drepturile legitime ale tuturor cetăţenilor şi va combate orice situaţie sau proiect de discriminare. În plus, va ţine seama de faptul că, pentru un creştin, nu este suficient să respecte drepturile semenilor, ci trebuie să vadă în aceştia nişte fraţi cărora le datorăm o dragoste sinceră şi un sprijin dezinteresat.

În formarea pe care o acordă Opus Dei membrilor săi, se va insista asupra acestor idei mai mult în propria ţară decât în altele, unde această problemă concretă nu există sau este mai puţin urgentă. Ceea ce nu va face niciodată Opus Dei este să dicteze şi nici măcar să sugereze, o soluţie concretă pentru o anumită problemă. Decizia de a susţine un proiect de lege sau altul, de a se afilia la o asociaţie sau alta – sau la niciuna -, de a participa sau nu la o anume manifestaţie, este ceva ce va hotărî fiecare membru. Şi, de fapt, se vede pretutindeni că membrii nu acţionează în bloc, ci în virtutea unui pluralism logic.

Aceste criterii în sine explică faptul că atâţia spanioli membri ai Opus Dei sunt favorabili proiectului de lege a libertăţii religioase în ţara lor, aşa cum a fost redactată recent. Este vorba, de bună seamă, de o opţiune personală, după cum tot personală este şi opinia celor care critică acest proiect. Dar toţi au învăţat de la spiritul Opus Dei să iubească libertatea şi să-i înţeleagă pe cei care aparţin altor credinţe. Opus Dei este prima dintre asociaţiile catolice care, începând din 1950, cu autorizare de la Sfântul Scaun, admite drept colaboratori oameni care nu sunt catolici şi chiar care nu sunt creştini, fără nicio discriminare, îndrăgindu-i pe toţi.

Din 1946 v-aţi stabilit reşedinţa la Roma. Ce trăsături ale Pontifilor cu care aţi avut relaţii vă stăruie mai puternic în minte?

Pentru mine, după Sfânta Treime şi după Sfânta Fecioară, Maica noastră, în ierarhia iubirii urmează Papa. Nu pot uita că Sanctitatea Sa Pius al XII-lea a fost cel care a aprobat Opus Dei, pe vremea când acest drum spre spiritualitate părea în ochii multora o erezie; după cum nu uit nici primele cuvinte de dragoste şi afecţiune care mi-au fost adresate la Roma, în 1946, de cel care era pe atunci Monseniorul Montini. Mi s-a întipărit apoi adânc în minte farmecul afabil şi patern al lui Ioan al XXIII-lea, ori de câte ori am avut prilejul să-l vizitez. Odată i-am spus: „În Opera noastră au găsit mereu un loc primitor toţi oamenii, catolici sau nu: n-am învăţat ecumenismul de la Sanctitatea Voastră...” Şi Sfântul Părinte Ioan râdea, emoţionat. Ce vreţi să vă spun? Întotdeauna Pontifii Romani au avut cu toţii faţă de Opus Dei înţelegere şi iubire.

În mai, la o întâlnire pe care aţi avut-o cu studenţii de la Universitatea din Navarra, aţi promis o carte pe teme studenţeşti şi universitare. Ne-aţi putea spune când va apărea?

Să îngăduiţi unui bătrân de peste şaizeci de ani această mică vanitate: sper ca această carte să apară şi să poată fi de folos profesorilor şi studenţilor. Voi pune în ea toată dragostea pe care o nutresc pentru Universitate, o dragoste pe care n-am pierdut-o niciodată, de când i-am călcat pentru prima oară pragul, în urmă cu... mulţi, mulţi ani!

Se poate să mai întârzie puţin, dar va apărea. Am promis, cu alt prilej, studenţilor din Navarra, o statuie a Maicii Domnului pentru a fi pusă în mijlocul campusului şi, de acolo, să binecuvânteze dragostea curată, sănătoasă, a voastră, a tinerilor. Statuia a întârziat puţin, dar până la urmă a sosit: Sfânta Fecioară, Maica Iubirii Frumoase, binecuvântată special pentru voi de Sfântul Părinte.

Despre carte trebuie să vă previn: nu vă aşteptaţi să placă tuturor. Îmi voi expune în ea opiniile, care sper să fie respectate de cei care gândesc altfel, aşa cum eu respect toate părerile diferite de ale mele, tot aşa precum îi respect pe cei care au o inimă generoasă, chiar dacă nu împărtăşesc cu mine credinţa lui Cristos. Vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat de multe ori, ultima oară aici, în Pamplona. S-a apropiat de mine un student care voia să mă salute.

- Monseniore, eu nu sunt creştin, mi-a spus, sunt mahomedan.

- Eşti fiul Domnului ca şi mine, i-am răspuns.

Şi l-am îmbrăţişat din tot sufletul.