Lista numerelor

Conciliul Vatican II a folosit din plin în documentele sale expresia „Poporul lui Dumnezeu” pentru a desemna Biserica, subliniind astfel responsabilitatea comună tuturor credincioşilor în misiunea unică a acestui Popor al lui Dumnezeu. Ce caracteristici trebuie să întrunească, după părerea dumneavoastră, „necesara opinie publică în Biserică” – de care a vorbit deja Papa Pius al XII-lea – pentru a reflecta cu adevărat această responsabilitate comună? Cum este afectat fenomenul „opiniei publice în Biserică” de relaţiile specifice de autoritate şi obedienţă care există în sânul comunităţii ecleziastice?

Nu concep că poate exista obedienţă cu adevărat creştinească, dacă aceasta nu este voluntară şi responsabilă. Copiii Domnului nu sunt pietre sau leşuri: sunt fiinţe inteligente şi libere, fiind înălţate toate pe aceeaşi treaptă a ordinii supranaturale ca acela care conduce. Dar niciodată nu-şi va putea folosi corect inteligenţa şi libertatea – pentru a asculta, ca şi pentru a opina – cel care nu dispune de suficientă formare creştină. De aceea, problema de fond a „necesarei opinii publice în Biserică” echivalează cu problema necesarei formări doctrinale a credincioşilor. Desigur, Duhul Sfânt îşi împarte cu prisosinţă darurile celor care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu – care sunt cu toţii răspunzători în privinţa misiunii Bisericii –, dar acest fapt nu scuteşte pe nimeni, ci chiar dimpotrivă, de datoria de a dobândi formarea doctrinală corespunzătoare.

Înţeleg prin doctrină cunoaşterea suficientă pe care fiecare credincios trebuie să o aibă în privinţa misiunii totale a Bisericii şi a participării individuale, care atrage responsabilitatea specifică respectivă ce îi revine în această misiune unică. Aceasta este – aşa cum a amintit în repetate rânduri Sfântul Părinte – uriaşa muncă de pedagogie pe care Biserica trebuie să o înfăptuiască în perioada care a urmat Conciliului. În legătură directă cu această muncă cred că se cuvine să fie pusă corecta soluţionare a problemei la care vă referiţi – între alte speranţe care există astăzi în sânul Bisericii. Pentru că, în mod sigur, nu intuiţiile mai mult sau mai puţin profetice ale unor oameni carismatici fără doctrină vor putea asigura necesara opinie publică a Poporului lui Dumnezeu.

În privinţa formelor de exprimare a acestei opinii publice, consider că nu constituie o problemă ce ţine de organe sau instituţii. Un loc la fel de potrivit poate fi un Consiliu pastoral diecezan, ca şi coloanele unui ziar – chiar dacă nu este oficial catolic – sau simpla scrisoare a unui credincios către Episcopul său etc. Posibilităţile şi modalităţile legitime prin care această opinie a credincioşilor se poate manifesta sunt foarte variate şi se pare că nu-i cu putinţă - şi nici nu se cuvine - să fie îngrădite, creându-se o nouă entitate sau instituţie. Cu atât mai puţin cu cât ar fi vorba despre o instituţie care riscă – atât de lesne - să ajungă să fie monopolizată sau manipulată, în fapt, de un grup sau doar de câţiva catolici oficiali, oricare ar fi tendinţa sau orientarea acestei minorităţi. Aceasta ar primejdui însuşi prestigiul Ierarhiei şi ar suna a batjocură pentru restul membrilor Poporului lui Dumnezeu.

Aceasta aduce cu sine o viziune mai profundă asupra Bisericii, ca fiind o comunitate alcătuită din toţi creştinii, astfel încât toţi suntem solidari având aceeaşi misiune, pe care fiecare trebuie să şi-o îndeplinească în acord cu circumstanţele sale personale. Graţie însufleţirii de la Duhul Sfânt, laicii sunt tot mai conştienţi că sunt Biserică şi că au o misiune specifică, sublimă şi necesară, căci a fost dorită de Dumnezeu. Ei ştiu că această misiune depinde de însăşi condiţia lor de creştini şi nu în mod necesar de un ordin al Ierarhiei, chiar dacă este evident că vor trebui s-o ducă la bun sfârşit în comuniune cu Ierarhia ecleziastică şi conform învăţăturilor Magisteriului: fără comuniunea cu Corpul episcopal şi cu conducătorul acestuia, Pontiful Roman, nu poate exista, pentru un catolic, comuniunea cu Cristos.

Modul specific în care laicii contribuie la sfinţirea şi la apostolatul Bisericii este acţiunea liberă şi responsabilă în mijlocul structurilor lumeşti, aducând acolo fermentul mesajului creştin. Mărturia vieţii creştine, cuvântul care iluminează în numele Domnului şi acţiunea responsabilă, în slujba semenilor, sunt tot atâtea manifestări ale acestei prezenţe prin care creştinul obişnuit îşi îndeplineşte misiunea divină, contribuind la rezolvarea problemelor comune.

De foarte mulţi ani, chiar de la data fondării Opus Dei, am tot meditat şi i-am făcut şi pe alţii să mediteze la cuvintele pe care ni le spune Sfântul Ioan: Et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum ². Cristos, murind pe Cruce, atrage spre sine întreaga Creaţie şi, în numele lui, creştinii, lucrând în mijlocul lumii, trebuie să reconcilieze toate lucrurile cu Domnul, punându-l pe Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti.

Aş vrea să adaug că, împreună cu această conştientizare a laicilor, se produce o dezvoltare analoagă a sensibilităţii pastorilor. Îşi dau seama de specificul vocaţiei laicilor, ce trebuie să fie promovată şi însufleţită printr-o pastorală care să ducă la descoperirea, în mijlocul Poporului lui Dumnezeu, a carismei sfinţeniei şi apostolatului, în infinitele şi extrem de diferitele forme în care Domnul o acordă.

Această nouă pastorală, foarte exigentă, este însă, în opinia mea, absolut necesară. Cere darul supranatural al discernământului spiritului, sensibilitatea pentru lucrurile Domnului, umilinţa de a nu impune propriile preferinţe şi de a sluji pentru ceea ce Domnul sădeşte în suflete. Într-un cuvânt: dragostea pentru îndreptăţita libertate a fiilor lui Dumnezeu, care îl întâlnesc pe Cristos şi sunt purtători de Cristos, străbătând drumuri foarte deosebite între ele, dar toate în aceeaşi măsură divine.

Una dintre primejdiile cele mai mari care ameninţă astăzi Biserica ar putea fi chiar aceea de a nu recunoaşte aceste exigenţe divine ale libertăţii creştine şi, în virtutea unor înşelătoare raţiuni de eficienţă, să se pretindă impunerea unei uniformităţi creştinilor. La originea acestei atitudini există ceva nu numai drept, ci şi lăudabil: dorinţa ca Biserica să dea o astfel de mărturie încât să impresioneze lumea modernă. Mi-e tare teamă, totuşi, că drumul este greşit şi că duce, pe de o parte, la angajarea Ierarhiei în chestiuni lumeşti, căzând într-un clericalism diferit, dar la fel de nefast precum cel din secolele trecute; şi, pe de alta, la izolarea laicilor, a creştinilor obişnuiţi, de lumea în care trăiesc, pentru a-i transforma în purtători de cuvânt ai deciziilor sau ideilor concepute în afara acestei lumi.

Mi se pare că nouă, preoților, ni se cere umilinţa de a învăţa să nu fim la modă, de a fi cu adevărat slujitorii slujitorilor Domnului – amintindu-ne de acel strigăt al Botezătorului: illum oportet crescere, me autem minui, se cuvine ca El să crească şi eu să mă micşorez ³-, pentru ca laicii, creştinii obişnuiţi, să-l facă cunoscut pe Cristos în toate mediile societăţii. Misiunea de a răspândi doctrina, de a ajuta să se pătrundă în exigenţele personale şi sociale ale Evangheliei, de a discerne semnele timpului este şi va fi întotdeauna una din sarcinile fundamentale ale preotului. Însă orice activitate sacerdotală trebuie să fie dusă la bun sfârşit cu cel mai mare respect pentru îndreptăţita libertate de conştiinţă; fiecare om trebuie să răspundă liber Domnului. De altfel, orice catolic, pe lângă acest ajutor al preotului, are şi inteligenţa proprie dăruită de Dumnezeu, harul stării pentru a-şi continua misiunea specifică pe care a primit-o, ca om şi creştin.

Cine crede că, pentru ca vocea lui Cristos să se facă auzită în lumea de astăzi, clerul trebuie să vorbească sau să-și facă mereu simţită prezenţa, nu a înţeles încă bine demnitatea vocaţiei divine a tuturor şi a fiecăruia dintre creştini.

De-a lungul acestui interviu, s-a ivit ocazia să comentăm aspecte importante ale vieţii omeneşti, în special ale vieţii femeii şi să vedem cum le valorează spiritul Opus Dei. Ne-aţi putea spune, în încheiere, cum consideraţi că trebuie să fie promovat rolul femeii în viaţa Bisericii?

Nu pot ascunde că, răspunzând la o întrebare de acest gen, simt tentaţia – contrarie practicii mele obişnuite – de a o face într-un mod polemic. Pentru că sunt unele persoane care folosesc acest limbaj într-un mod clerical, folosind cuvântul Biserică drept sinonim pentru ceva ce aparţine clerului, Ierarhiei ecleziastice. Şi astfel, prin participare la viaţa Bisericii, aceste persoane înţeleg numai, sau în principal, ajutorul dat vieţii parohiale, colaborarea în cadrul asociaţiilor cu mandat de la Sfânta Ierarhie, asistenţa activă la ceremoniile liturgice sau alte acţiuni asemănătoare.

Cei care gândesc astfel uită în practică – deşi poate că o proclamă în teorie – că Biserica este totalitatea Poporului lui Dumnezeu, ansamblul tuturor creştinilor şi că, de aceea, acolo unde există un creştin care se străduieşte să trăiască în numele lui Isus Cristos, acolo este prezentă Biserica.

Nu pretind să minimalizez prin aceasta importanţa colaborării pe care femeia o poate presta în viaţa structurii ecleziastice. Dimpotrivă, o consider neapărat necesară. Mi-am dedicat viaţa pentru a apăra plenitudinea vocaţiei creştine a corpului laicilor, a bărbaţilor obişnuiţi şi a femeilor obişnuite care trăiesc în mijlocul lumii şi, prin urmare, pentru a contribui la deplina recunoaştere, teologică şi juridică, a misiunii lor în Biserică şi în lume.

Vreau doar să remarc că sunt unii care promovează o reducerenejustificată a acestei colaborări şi să semnalez că un creştin obişnuit, bărbat sau femeie, îşi poate îndeplini misiunea specifică, inclusiv aceea care îi corespunde în cadrul structurii ecleziastice, numai dacă nu intră în rândulclericilor, dacă rămâne mai departe secular, ca om obişnuit, care trăieşte în lume şi participă la preocupările lumii.

Revine milioanelor de femei şi de bărbaţi creştini care trăiesc pe pământ să-l aducă pe Cristos în toate activităţile oamenilor, vestindu-i cu mărturia vieţilor lor că Domnul îi iubeşte pe toţi şi vrea să-i mântuiască pe toţi. De aceea, cea mai bună cale de a participa la viaţa Bisericii, cea mai importantă şi cea care, în orice caz, trebuie să fie presupusă de toate celelalte, este aceea de a fi pe de-a întregul creştini în locul unde se află în viaţă, acolo unde i-a purtat vocaţia omenească.

Ce mult mă emoţionează gândul la atâţia creştini şi creştine care, poate fără şi-o propună într-un mod anume, îşi trăiesc cu simplitate viaţa obişnuită, încercând să întruchipeze în ea Voia Domnului! A-i face să conştientizeze excelenţa vieţii lor, a le revela că aceasta, care pare fără importanţă, are o valoare de eternitate, a-i învăţa să asculte mai atent glasul Domnului, care le vorbeşte prin întâmplări şi situaţii, este ceva de care Biserica are astăzi nevoie urgentă: fiindcă la aceasta o obligă Dumnezeu.

A creştina de dinăuntru întreaga lume, arătând că Isus Cristos a mântuit toată omenirea, aceasta este misiunea creştinului. Iar femeia ia parte la această misiune în felul ei propriu, atât în cămin cât şi în alte ocupaţii pe care le are, realizând virtualităţile specifice care îi revin.

Principalul este, aşadar, să trăiască cu faţa spre Domnul, precum Sfânta Maria – femeie, Fecioară şi Mamă -, rostind acel fiatmihi secundum verbum tuum, facă-mi-se mie după cuvântul tău ¹⁴, de care depinde fidelitatea faţă de vocaţia personală, unică şi netransmisibilă în fiecare caz, ce ne va face să cooperăm la opera de mântuire pe care Domnul o înfăptuieşte în noi şi în lumea întreagă.

Tocmai aţi ascultat lectura solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură, care fac parte din Sfânta liturghie a celei de a XXI-a duminici după Rusalii. Faptul că aţi auzit Cuvântul Domnului vă introduce în atmosfera în care vor să fie cuprinse cuvintele pe care vi le adresez acum: cuvinte de preot, rostite în faţa unei mari familii de copii ai Domnului în Sfânta lui Biserică. Aşadar, cuvinte care doresc să fie supranaturale, să propovăduiască măreţia lui Dumnezeu şi a milostivirii sale faţă de oameni: cuvinte care să vă pregătească pentru impresionanta Euharistie pe care o celebrăm astăzi în campusul Universităţii din Navarra.

Reflectaţi câteva clipe la ceea ce v-am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa sacramentală a Trupului şi Sângelui Domnului, acest mister al credinţei care cuprinde în sine toate misterele Creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi transcendentă pe care noi, oamenii, prin harul Domnului, o putem îndeplini în această viaţă: a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înseamnă, într-un anume sens, să ne desprindem de legăturile cu pământul şi cu timpul, pentru a fi deja cu Domnul în Cer, unde însuşi Cristos ne va şterge lacrimile şi unde nu vor exista nici moarte, nici plânsete, nici strigăte de istovire, pentru că lumea veche se va fi terminat ¹.

Însă acest adevăr atât de alinător şi de profund, această semnificaţie escatologică a Euharistiei, cum o denumesc de obicei teologii, ar putea fi prost înţelese: aşa s-a întâmplat întotdeauna când s-a dorit să se prezinte existenţa creştină ca ceva doar spiritual – vreau să spun care ţine de spiritualism –, propriu oamenilor puri, extraordinari, care nu se amestecă cu lucrurile de dispreţuit de pe lumea asta sau, cel mult, care le tolerează ca pe ceva alăturat în mod necesar spiritului, câtă vreme trăim aici.

Când lucrurile se văd astfel, biserica devine prin antonomasie locul vieţii creştine; şi atunci a fi creştin înseamnă să te duci la biserică, să participi la ceremoniile sacre, să îţi însuşeşti o sociologie ecleziastică, într-un gen de lume segregată, care se prezintă pe sine ca anticamera cerului, pe când lumea obişnuită merge pe propriul său drum. Aşadar, doctrina Creştinismului, viaţa harului, ar trece parcă doar atingând uşor zbuciumatul mers înainte al istoriei omeneşti, dar fără a-l întâlni.

În această dimineaţă de octombrie, pregătindu-ne să celebrăm Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului, răspundem cu un simplu nu acestei viziuni deformate a Creştinismului. Reflectaţi un moment în cadrul Euharistiei noastre, al Acţiunii noastre de Mulţumire: ne aflăm într-o biserică singulară; s-ar putea spune că naosul este campusul universitar, retablul – Biblioteca Universităţii –; mai departe, uneltele cu care se ridică noile edificii; iar sus, cerul din Navarra...

Nu vă confirmă această enumerare, într-un mod plastic şi de neuitat, că viaţa ordinară este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Copiii mei, acolo unde sunt fraţii voştri oamenii, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, iubirile voastre, acolo este locul întâlnirii voastre zilnice cu Cristos. Acolo, în mijlocul lucrurilor materiale de pe pământ, trebuie să ne sfinţim, slujindu-l pe Domnul şi pe toţi oamenii.