Lista numerelor

Adesea, vorbind de laici în ansamblul lor, nu se ia în seamă realitatea prezenţei femeii şi, prin aceasta, rolul ei în Biserică devine mai neclar. De asemenea, cu privire la „promovarea socială a femeii”, se ia în consideraţie simpla prezenţă a femeii în viaţa publică. Cum se înţelege misiunea femeii în Biserică şi în lume?

Nu văd, cu siguranţă, niciun motiv pentru care, vorbind de laici în ansamblul lor – de munca lor apostolică, de drepturile şi îndatoririle lor etc. – ar trebui să se facă vreo deosebire sau discriminare cu privire la femei. Toţi cei botezaţi – bărbaţi şi femei – se bucură în mod egal de demnitatea, libertatea şi responsabilitatea care sunt comune tuturor copiilor Domnului. În cadrul Bisericii există această radicală unitate fundamentală, pe care o propovăduia chiar Sfântul Paul primilor creştini: Quicumque enim in Christo baptizati estis, Christum induistis. Non est Iudaeus, neque Graecus: non est servus, neque liber: non est masculus, neque femina ⁷.

Dacă se face excepţie de capacitatea juridică de a primi sfintele ordine – distincţie care, din multe raţiuni, inclusiv de drept divin pozitiv, consider că trebuie să fie reţinută –, cred că femeii trebuie să îi fie recunoscute pe deplin în Biserică – în legislaţia sa, în viaţa sa internă şi în acţiunea sa apostolică – aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca și ale bărbaţilor: dreptul la apostolat, dreptul de a înfiinţa şi conduce asociaţii, de a-şi manifesta cu responsabilitate opinia despre tot ce se referă la binele comun al Bisericii etc. Ştiu că toate aceste lucruri – care teoretic nu sunt greu de admis, dacă se iau în consideraţie raţiunile teologice clare pe care se întemeiază – vor întâmpina de fapt rezistenţa unor mentalităţi. Încă îmi amintesc de uimirea şi chiar critica anumitor persoane –acum însă tind să imite, şi în privinţa asta ca şi în multe altele – care au comentat faptul că Opus Dei şi-a propus să facă posibilă obţinerea de titluri academice în ştiinţe teologice şi de către femeile care aparţin Secţiei feminine a Asociaţiei noastre.

Cred totuşi că aceste împotriviri şi reticenţe vor dispărea încetul cu încetul. În fond, este doar o problemă de înţelegere ecleziologică: trebuie să se conştientizeze că Biserica este alcătuită nu numai din clerici şi călugări, ci şi laicii – femei şi bărbaţi – sunt Poporul lui Dumnezeu şi au, prin Drept divin, propria lor misiune şi responsabilitate.

Aş dori însă să adaug că, după părerea mea, egalitatea esenţială între bărbat şi femeie impune tocmai înţelegerea rolului complementar al amândurora în edificarea Bisericii şi în propăşirea societăţii civile, fiindcă nu în zadar i-a creat Dumnezeu ca bărbat şi femeie. Această diversitate trebuie să fie înţeleasă nu într-un sens patriarhal, ci în toată profunzimea pe care o are, atât de bogată în nuanţe şi consecinţe, ferindu-l pe bărbat de tentaţia de a masculiniza Biserica şi societatea, iar pe femeie de aceea de a-şi înţelege misiunea, în Poporul lui Dumnezeu şi în lume, drept o simplă revendicare a sarcinilor pe care, până acum, le-a îndeplinit doar bărbatul, dar pe care le poate duce la bun sfârşit şi ea, la fel de bine. Mi se pare, aşadar, că atât bărbatul, cât şi femeia trebuie să se simtă pe drept protagonişti ai istoriei mântuirii, însă amândoi în mod complementar.

Surse diverse pretind că o duşmănie de neclintit ar face ca majoritatea ordinelor călugăreşti, şi în mod special Compania lui Isus, să se confrunte cu Opus Dei. Au aceste zvonuri cel mai mic fundament sau fac parte din acele mituri pe care lumea le întreţine atunci când nu cunoaşte bine o problemă?

Cu toate că nu suntem călugări, nici nu semănăm cu aceştia şi nici nu există autoritate pe lume care să ne poată obliga să fim, în Opus Dei venerăm şi iubim statutul de călugăr. Mă rog zilnic pentru ca toţi venerabilii călugări să ofere în continuare Bisericii roadele virtuţilor lor, ale lucrărilor lor apostolice şi de sfinţenie. Zvonurile despre care s-a vorbit sunt... zvonuri. Opus Dei s-a bucurat întotdeauna de admiraţia şi simpatia călugărilor din multe ordine şi congregaţii, îndeosebi a călugărilor şi călugăriţelor contemplative, care se roagă pentru noi, ne scriu adesea şi ne fac cunoscută Lucrarea în mii de feluri, fiind conştienţi de viaţa noastră contemplativă în mijlocul preocupărilor vieţii obişnuite. Secretarul General al Opus Dei, don Álvaro del Portillo, era în bune relaţii şi îl preţuia pe Secretarul General anterior al Companiei lui Isus. Pentru cel actual, Părintele Arrupe, eu nutresc sentimente de afecţiune şi preţuire, care îmi sunt împărtăşite. Neînţelegerile, dacă ar fi existat, ar fi dovedit un spirit creştin sărac, pentru că noi credem în unitate, nu în rivalităţi şi dezbinări.

În opinia dumneavoastră, de ce sunt atât de deranjate de Opus Dei numeroase ordine religioase, precum Compania lui Isus?

Cunosc o mulţime de religioşi care ştiu că noi nu suntem călugări, dar care ne împărtăşesc afecţiunea pe care le-o purtăm şi fac rugăciuni şi oferă jertfe Domnului pentru apostolatele Opus Dei. Cât despre Compania lui Isus, îl cunosc şi sunt în bune raporturi cu Secretarul ei General, Părintele Arrupe. Vă pot asigura că relaţiile noastre sunt de stimă şi afecţiune reciprocă.

Poate că dumneavoastră aţi întâlnit vreun călugăr care nu înţelege Opera noastră; dacă este aşa, cauza poate fi greşeală sau o necunoaştere a realităţii muncii noastre, care este specific laică şi seculară şi nu se intersectează în niciun chip cu domeniul propriu monahilor. Noi nutrim pentru toţi călugării numai sentimente de veneraţie şi afecţiune, şi îl rugăm pe Domnul să facă tot mai eficient serviciul pe care ei îl aduc Bisericii şi întregii omeniri. Nu va exista niciodată o dispută între Opus Dei şi un călugăr, pentru aceasta este nevoie de doi şi noi nu dorim să ne luptăm cu nimeni.

Cum vedeţi viitorul pentru Opus Dei în anii ce vor urma?

Opus Dei este încă foarte tânără. Treizeci şi nouă de ani pentru o instituţie este abia un început. Sarcina noastră este să colaborăm cu toţi ceilalţi creştini în marea misiune de a fi martori al Evangheliei lui Cristos; să amintim că această veste bună poate fi un sprijin în orice situaţie. Ne aşteaptă o muncă uriaşă. Este o mare fără margini, pentru că atâta vreme cât există oameni pe pământ, oricât de mult s-ar schimba formele tehnice de producţie, aceştia vor avea o muncă pe care s-o poată oferi Domnului, pe care s-o poată sfinţi. Cu harul Domnului, Lucrarea vrea să-i înveţe să facă din această muncă un serviciu tuturor oamenilor de orice condiţie, rasă, religie. Slujindu-i astfel pe oameni, îl vor sluji pe Dumnezeu.

Aparţine în chip esenţial spiritului creştin nu numai faptul de a trăi în comuniune cu Ierarhia obişnuită - Pontiful Roman şi Episcopii -, ci şi acela de a simţi unitatea cu ceilalţi fraţi întru credinţă. De foarte multă vreme am considerat că unul dintre cele mai mari neajunsuri ale Bisericii în aceşti ani este că mulţi catolici nu cunosc ceea ce fac şi gândesc catolicii din alte ţări sau din alte medii sociale. Este nevoie să fie actualizată această fraternitate, pe care primii creştini au trăit-o atât de profund. Astfel ne vom simţi uniţi, apreciind totodată varietatea vocaţiilor personale şi se vor evita multe judecăţi nedrepte şi ofensatoare, propagate de anumite grupuri mici – în numele catolicismului -, împotriva fraţilor lor întru credinţă, care acţionează în realitate cu corectitudine şi putere de sacrificiu, răspunzând circumstanţelor particulare ale ţării lor.

Este important ca fiecare să încerce să fie credincios propriei chemări divine, astfel încât să nu înceteze de a oferi Bisericii ceea ce presupune carisma primită de la Domnul. Specific membrilor Opus Dei – creştini obişnuiţi – este să sfinţească lumea pornind de dinăuntru, participând la cele mai diverse lucrări omeneşti. Întrucât apartenenţa lor la Lucrare nu le schimbă cu nimic poziţia în lume, ei colaborează, în modul cel mai potrivit în fiecare caz, la celebrările religioase colective, la viaţa parohială etc. Şi, în acest sens, sunt cetăţeni obişnuiţi, care vor să fie buni catolici.

Însă membrii Lucrării nu se dedică, de obicei, activităţilor confesionale. Numai în cazuri excepţionale, când Ierarhia o cere în mod expres, vreun membru al Operei colaborează la lucrări ecleziastice. Nu există în această atitudine nicio dorinţă de a se pune în evidenţă, şi cu atât mai puţin de a desconsidera activităţile confesionale, ci numai hotărârea de a se ocupa de ceea ce este propriu vocaţiei pe care o are Opus Dei. Sunt mulţi călugări şi clerici, precum şi mulţi laici plini de zel, care îndeplinesc aceste activităţi, dedicându-le tot ce este mai de preţ în strădania lor.

Caracteristica membrilor Lucrării, misiunea pentru care se ştiu chemaţi de Dumnezeu, este însă alta. În cadrul chemării universale la sfinţenie, membrii Opus Dei primesc în plus o chemare specială, pentru a se dedica în chip liber şi responsabil să afle sfinţenia şi să facă apostolat în mijlocul lumii, angajându-se să trăiască un spirit specific şi să-şi însuşească, de-a lungul întregii vieţi, o formare particulară. Dacă şi-ar neglija munca lor în lume pentru a se ocupa de activităţile ecleziastice, ar face ca darurile primite să nu dea roade şi din cauza iluziei unei eficienţe pastorale imediate ar aduce un prejudiciu real Bisericii, fiindcă nu ar exista atâţia creştini care să se sfinţească în toate profesiile şi meseriile societăţii civile, în domeniul imens al muncii seculare.

În plus, necesitatea imperioasă a unei continue formări profesionale şi a formării religioase, împreună cu timpul destinat personal pietăţii, rugăciunii şi îndeplinirii prin jertfă a îndatoririlor stării le ocupă toată viaţa, nelăsându-le ceasuri libere.

Odată lămurit acest aspect, aş vrea să vă întreb: care sunt caracteristicile formării spirituale a membrilor care determină excluderea oricărui tip de interes lumesc în aderarea la Opus Dei?

Orice interes care nu este pur spiritual este exclus categoric, deoarece Lucrarea cere mult – generozitate, spirit de sacrificiu, abnegaţie, muncă fără răgaz în slujba sufletelor - şi nu dă nimic. Vreau să spun că nu dă nimic în planul intereselor lumeşti; în schimb, în plan spiritual, oferă mult: îţi oferă mijloace ca să te baţi şi să învingi în lupta ascetică, te îndreaptă pe drumurile rugăciunii, te învaţă să te porţi cu Isus aşa cum te porţi cu un frate, să-l vezi pe Domnul în toate împrejurările vieţii, să te simţi fiul Domnului şi, prin urmare, angajat ca să-i răspândeşti doctrina.

O persoană care nu înaintează pe drumul vieţii lăuntrice până înţelege că merită să se dăruiască întru totul, să-şi dea chiar viaţa în slujba Domnului, nu poate persevera în Opus Dei, fiindcă sfinţenia nu este o etichetă, ci o exigenţă profundă.

Pe de altă parte, Opus Dei nu are nicio activitate cu scopuri politice, economice sau ideologice: nicio acţiune lumească. Singurele ei activităţi sunt formarea supranaturală a membrilor şi operele de apostolat, adică neîncetat ajutor spiritual pentru fiecare dintre membrii săi, şi operele corporative apostolice de asistenţă, binefacere, educaţie etc.

Membrii Opus Dei s-au unit numai pentru a urma drumul sfinţeniei, bine definit, şi a colabora la anumite opere de apostolat. Angajamentele lor reciproce exclud orice tip de interes pământesc, prin simplul fapt că în acest domeniu toţi membrii Opus Dei sunt liberi, şi prin urmare, fiecare merge pe propriul său drum, cu obiective şi interese diferite şi, uneori, opuse.

Ca o consecinţă a ţelului exclusiv divin al Lucrării, spiritul său este un spirit de libertate, de dragoste pentru libertatea personală a tuturor oamenilor. Şi, întrucât această dragoste pentru libertate este sinceră şi nu un simplu enunţ teoretic, noi apreciem necesara consecvenţă a libertăţii, adică pluralismul. La Opus Dei pluralismul este iubit şi preţuit, nu doar pur şi simplu tolerat şi în niciun fel îngreunat. Când constat că membrii Lucrării au atât de multe idei şi atitudini diferite – cu privire la chestiuni politice, economice, sociale sau artistice etc. – simt o bucurie, căci este semn că totul funcţionează cu faţa spre Domnul, aşa cum se cuvine.

Unitatea spirituală şi varietatea în problemele lumeşti sunt compatibile când nu domneşte fanatismul şi intoleranţa şi, mai ales, când se trăieşte cu credinţă şi se ştie că noi, oamenii, suntem uniţi nu prin simple legături de simpatie sau de interes, ci prin acţiunea aceluiaşi Spirit care, înfrăţindu-ne cu Cristos, ne conduce către Dumnezeu Tatăl.

Un creştin adevărat nu se gândeşte niciodată că unitatea în credinţă, fidelitatea faţă de Magisteriu şi de Tradiţia Bisericii, ca şi preocuparea de a face să ajungă celorlalţi vestea venirii mântuitoare a lui Cristos, ar fi în contradicţie cu varietatea de atitudini în privinţa lucrurilor lăsate de Domnul, cum se spune de obicei, la libera apreciere a oamenilor. Mai mult încă, el este cu desăvârşire conştient că această varietate face parte din planul divin, este îndrăgită de Domnul, care îşi împarte harurile şi luminile aşa cum îi este voia. Creştinul trebuie să-şi iubească semenii, aşadar trebuie să respecte opiniile contrare celor ale sale şi să convieţuiască în fraternitate deplină cu cei care gândesc altfel.

Tocmai pentru că membrii Lucrării s-au format în acest spirit, este cu neputinţă să se gândească cineva să profite de faptul că aparţine Lucrării spre a obţine avantaje personale sau să încerce să le impună celorlalţi opţiuni politice sau culturale, deoarece ceilalţi nu-l vor tolera şi-l vor determina să-şi schimbe atitudinea sau să părăsească Lucrarea. Acesta este un aspect de la care nimeni din Opus Dei nu va putea permite vreodată cea mai mică abatere, fiindcă trebuie să apere nu numai libertatea sa personală, ci şi natura supranaturală a muncii căreia i s-a dăruit. Consider, de aceea, că libertatea şi responsabilitatea personale sunt cea mai bună garanţie a finalităţii supranaturale a Lucrării lui Dumnezeu.

Trebuie să închei acum, copiii mei. V-am spus la început că vorbele mele doreau să vă aducă ceva din măreţia şi îndurarea Domnului. Cred că am izbutit, îndemnându-vă să trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită: pentru că o viaţă sfântă în mijlocul realităţii lumeşti – în tăcere, cu simplitate, cu sinceritate -, nu este oare astăzi manifestarea cea mai mişcătoare a acelor magnalia Dei ¹¹, minunatele milostiviri pe care Domnul le-a arătat întotdeauna, şi le arată neîncetat, pentru a izbăvi lumea?

Acum vă cer, aşa cum face psalmistul, să vă alăturaţi rugăciunii şi laudei mele: magnificate Dominum mecum, et extollamus nomen eius simul ¹², înălţaţi pe Domnul împreună cu mine şi să lăudăm cu toţii numele Lui. Aceasta înseamnă, copiii mei, să trăim cu credinţă.

Să luăm pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel ne îndeamnă Sfântul Apostol Paul în epistola către Efeseni ¹³, care acum câteva minute se rostea în mod liturgic.

Credinţă, virtute de care avem atâta nevoie noi creştinii, şi în mod special în acest an al credinţei pe care l-a promulgat preaiubitul Părinte Sfânt Papa Paul al VI-lea: pentru că, fără credinţă, lipseşte însuşi temeiul sanctificării vieţii obişnuite.

Credinţă vie în aceste momente, fiindcă ne apropiem de mysterium fidei ¹⁴, misterul credinţei, Sfânta Euharistie; pentru că vom participa la această Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului care rezumă şi înfăptuieşte milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Credinţă, copiii mei, pentru a mărturisi că, în câteva clipe, pe acest altar, se va reînnoi opera Izbăvirii Noastre ¹⁵. Credinţă, pentru a ne desfăta cu Crezul şi a simţi, în jurul acestui altar şi în această Adunare, prezenţa lui Cristos, care ne face să fim cor unum et anima una ¹⁶, o singură inimă şi un singur suflet. Şi ne transformă în familie, în Biserică, una, sfântă, catolică, apostolică şi romană, care pentru noi înseamnă universală.

Credinţă, în sfârşit, preaiubiţii mei fii şi fiice, pentru a dovedi lumii că toate acestea nu sunt ceremonii şi vorbe, ci o realitate divină, prezentând oamenilor mărturia unei vieţi obişnuite sanctificate, în Numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi al Sfintei Maria.