Lista numerelor

Adesea, vorbind de laici în ansamblul lor, nu se ia în seamă realitatea prezenţei femeii şi, prin aceasta, rolul ei în Biserică devine mai neclar. De asemenea, cu privire la „promovarea socială a femeii”, se ia în consideraţie simpla prezenţă a femeii în viaţa publică. Cum se înţelege misiunea femeii în Biserică şi în lume?

Nu văd, cu siguranţă, niciun motiv pentru care, vorbind de laici în ansamblul lor – de munca lor apostolică, de drepturile şi îndatoririle lor etc. – ar trebui să se facă vreo deosebire sau discriminare cu privire la femei. Toţi cei botezaţi – bărbaţi şi femei – se bucură în mod egal de demnitatea, libertatea şi responsabilitatea care sunt comune tuturor copiilor Domnului. În cadrul Bisericii există această radicală unitate fundamentală, pe care o propovăduia chiar Sfântul Paul primilor creştini: Quicumque enim in Christo baptizati estis, Christum induistis. Non est Iudaeus, neque Graecus: non est servus, neque liber: non est masculus, neque femina ⁷.

Dacă se face excepţie de capacitatea juridică de a primi sfintele ordine – distincţie care, din multe raţiuni, inclusiv de drept divin pozitiv, consider că trebuie să fie reţinută –, cred că femeii trebuie să îi fie recunoscute pe deplin în Biserică – în legislaţia sa, în viaţa sa internă şi în acţiunea sa apostolică – aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca și ale bărbaţilor: dreptul la apostolat, dreptul de a înfiinţa şi conduce asociaţii, de a-şi manifesta cu responsabilitate opinia despre tot ce se referă la binele comun al Bisericii etc. Ştiu că toate aceste lucruri – care teoretic nu sunt greu de admis, dacă se iau în consideraţie raţiunile teologice clare pe care se întemeiază – vor întâmpina de fapt rezistenţa unor mentalităţi. Încă îmi amintesc de uimirea şi chiar critica anumitor persoane –acum însă tind să imite, şi în privinţa asta ca şi în multe altele – care au comentat faptul că Opus Dei şi-a propus să facă posibilă obţinerea de titluri academice în ştiinţe teologice şi de către femeile care aparţin Secţiei feminine a Asociaţiei noastre.

Cred totuşi că aceste împotriviri şi reticenţe vor dispărea încetul cu încetul. În fond, este doar o problemă de înţelegere ecleziologică: trebuie să se conştientizeze că Biserica este alcătuită nu numai din clerici şi călugări, ci şi laicii – femei şi bărbaţi – sunt Poporul lui Dumnezeu şi au, prin Drept divin, propria lor misiune şi responsabilitate.

Aş dori însă să adaug că, după părerea mea, egalitatea esenţială între bărbat şi femeie impune tocmai înţelegerea rolului complementar al amândurora în edificarea Bisericii şi în propăşirea societăţii civile, fiindcă nu în zadar i-a creat Dumnezeu ca bărbat şi femeie. Această diversitate trebuie să fie înţeleasă nu într-un sens patriarhal, ci în toată profunzimea pe care o are, atât de bogată în nuanţe şi consecinţe, ferindu-l pe bărbat de tentaţia de a masculiniza Biserica şi societatea, iar pe femeie de aceea de a-şi înţelege misiunea, în Poporul lui Dumnezeu şi în lume, drept o simplă revendicare a sarcinilor pe care, până acum, le-a îndeplinit doar bărbatul, dar pe care le poate duce la bun sfârşit şi ea, la fel de bine. Mi se pare, aşadar, că atât bărbatul, cât şi femeia trebuie să se simtă pe drept protagonişti ai istoriei mântuirii, însă amândoi în mod complementar.

Monseniore, este tot mai importantă prezenţa femeii în viaţa socială, dincolo de mediul familial în care s-a mişcat aproape exclusiv până acum. Cum vi se pare această evoluţie? Şi care sunt, în opinia dumneavoastră, trăsăturile generale pe care femeia trebuie să şi le însuşească pentru a-şi îndeplini misiunea care îi este încredinţată?

În primul rând, mi se pare potrivit să nu se contrapună aceste două medii pe care le-ai menţionat. La fel ca și în viaţa bărbatului, dar cu nuanţe cu totul particulare, căminul şi familia vor ocupa întotdeauna un loc central în viaţa femeii: este evident că a se dedica treburilor familiei presupune o funcţie omenească şi creştină importantă. Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea ca femeia să realizeze şi alte munci profesionale – şi munca în cămin este una dintre ele -, în oricare din meseriile şi ocupaţiile nobile existente în societatea în care trăieşte. Se înţelege limpede ce anume se doreşte să se susţină punând astfel problema; dar cred că insistenţa în a contrapune sistematic cele două medii – schimbând doar accentul – ar duce cu uşurinţă, din punct de vedere social, la o greşeală şi mai mare decât cea care trebuie corectată, pentru că ar fi mai grav ca femeia să-şi abandoneze munca în familie.

Nici în planul personal nu se poate afirma unilateral că femeia trebuie să-şi atingă perfecţiunea numai în afara căminului: ca şi cum timpul dedicat familiei ar fi un timp furat dezvoltării şi maturizării personalităţii sale. Căminul – oricare ar fi, pentru că şi femeia necăsătorită trebuie să aibă un cămin – este un mediu deosebit de propice pentru definirea personalităţii. Atenţia acordată familiei va fi întotdeauna pentru femeie cea mai mare înaltă menire a sa: în grija faţă de bărbatul ei şi faţă de copii sau, pentru a vorbi în termeni mai generali, în munca ei pentru a crea în jur un mediu primitor şi educativ, femeia îşi îndeplineşte partea cea mai de neînlocuit a misiunii sale şi, în consecinţă, îşi poate atinge astfel perfecţiunea personală.

Aşa cum am spus, aceasta nu se opune participării ei la alte aspecte ale vieţii sociale şi chiar politice, bunăoară. Şi în aceste sectoare femeia poate aduce o contribuţie valoroasă ca persoană şi, întotdeauna, cu particularităţile condiţiei sale feminine; şi o va face în măsura în care va fi pregătită, din punct de vedere uman şi profesional. Este evident că, atât familia cât şi societatea au nevoie de acest aport deosebit, care nu este deloc secundar.

Dezvoltarea, maturitatea, emanciparea femeii nu trebuie să însemne o încercare de egalizare – de uniformizare – cu bărbatul, o imitaţie a felului lui de a acţiona; aceasta n-ar fi în favoarea femeii, ci o pierdere pentru ea, nu fiindcă ar însemna mai mult sau mai puţin decât bărbatul, ci pentru că este diferită. Pe un plan esenţial – care trebuie să fie recunoscut juridic, atât în dreptul civil, cât şi în cel ecleziastic – se poate vorbi într-adevăr de egalitate în drepturi, fiindcă femeia are, întocmai ca bărbatul, demnitatea persoanei şi pe aceea de a fi fiică a Domnului. Însă, plecând de la această egalitate fundamentală, fiecare trebuie să realizeze ceea ce îi este propriu; pe acest plan, emanciparea înseamnă posibilitatea reală de a dezvolta din plin propriile virtualităţi: cele pe care le are în singularitatea ei, şi cele pe care le are ca femeie. Egalitatea sub aspect juridic, adică egalitatea de oportunităţi în faţa legii, nu suprimă ci presupune şi promovează această diversitate, care înseamnă o îmbogăţire pentru toţi.

Femeia este chemată să aducă familiei, societăţii civile, Bisericii, ceva caracteristic, propriu, ceva ce numai ea poate aduce: tandreţea plină de delicateţe, generozitatea neostoită, dragostea pentru concret, ascuţimea minţii, capacitatea de intuiţie, pietatea adâncă şi simplă, tenacitatea... Feminitatea nu este autentică dacă nu înţelege frumuseţea acestei contribuţii de neînlocuit şi nu o include în propria ei viaţă.

Pentru a îndeplini această misiune, femeia trebuie să-şi dezvolte personalitatea, fără să se lase condusă de un spirit naiv de imitaţie care – în general – ar situa-o cu uşurinţă pe un plan inferior şi ar lăsa nefructificate posibilităţile ei cele mai originale. Dacă se formează temeinic, cu autonomie personală, cu autenticitate, îşi va realiza în mod eficient munca, misiunea pentru care se simte chemată, oricare ar fi aceasta: viaţa şi munca ei vor fi realmente constructive şi rodnice, pline de sens, fie că îşi petrece ziua dedicându-se soţului şi copiilor, fie că, renunţând la căsătorie dintr-un motiv justificat, se dăruieşte cu toată fiinţa altor însărcinări. Mergând pe propriul său drum, şi fiind credincioasă vocaţiei sale omeneşti şi divine, fiecare femeie poate atinge - şi în fapt o şi face - plenitudinea personalităţii feminine. Să nu uităm că Sfânta Maria, Maica Domnului şi a tuturor oamenilor, este nu numai modelul, ci şi mărturia valorii transcendente pe care o poate avea o viaţă în aparenţă lipsită de relevanţă.