Lista numerelor

O caracteristică a întregii vieţi creştine – oricare ar fi mijlocul prin care se realizează – este „demnitatea şi libertatea copiilor lui Dumnezeu”. La ce vă referiţi, aşadar, atunci când în toată învăţătura dumneavoastră aţi apărat cu atâta stăruinţă libertatea laicilor?

Mă refer tocmai la libertatea personală a laicilor pentru a lua, în lumina principiilor enunţate de Magisteriu, toate deciziile concrete de ordin teologic sau practic – de exemplu cele privitoare la diferitele opinii filozofice, de ştiinţă economică sau de politică, la curentele artistice şi culturale, la problemele vieţii profesionale sau sociale etc. – pe care fiecare le consideră, cu deplină sinceritate, mai potrivite şi mai în acord cu convingerile personale şi cu aptitudinile sale umane.

Acest indispensabil cadru de autonomie de care catolicul laic are nevoie pentru a nu se simţi mai prejos în faţa celorlalţi laici şi pentru a-şi putea înfăptui eficient misiunea apostolică specială în mijlocul realităţilor lumeşti, trebuie să fie întotdeauna riguros respectat de către toţi cei care exercită în Biserică preoția ministerială. Dacă nu ar fi aşa – dacă ar fi vorba de manipularea laicului în scopuri care le depăşesc pe cele proprii ministeriului ierarhic – s-ar cădea într-un anacronic şi lamentabil clericalism. S-ar limita enorm posibilităţile apostolice ale corpului laic – condamnându-l la o perpetuă imaturitate –, dar mai cu seamă s-ar periclita, astăzi cu deosebire, însuşi conceptul de autoritate şi de unitate în cadrul Bisericii. Nu putem uita că, şi la catolici, existenţa unui autentic pluralism de criterii şi opinii cu privire la lucrurile lăsate de Domnul la libera dezbatere a oamenilor, nu numai că nu se opune organizării ierarhice şi necesităţii unităţii Poporului lui Dumnezeu, ci le întăreşte şi le apără de eventualele impurităţi.

Faptul că unii membrii ai Lucrării sunt prezenţi în viaţa publică a ţării nu a politizat oarecum activitatea Opus Dei în Spania? Nu compromit ei astfel Lucrarea şi Biserica însăşi?

Nu, nici în Spania şi nici în vreun alt loc. Insist asupra faptului că fiecare dintre membrii Opus Dei lucrează cu deplină libertate şi responsabilitate personală, fără a compromite nici Biserica şi nici Lucrarea, întrucât nu se bazează nici pe Biserică şi nici pe Lucrare pentru a-şi desfăşura activităţile personale. Oameni formaţi într-o concepţie militară a apostolatului şi a vieţii spirituale vor avea tendinţa să vadă munca liberă şi personală a creştinilor ca o activitate colectivă. Dar vă spun, aşa cum n-am obosit s-o repet din 1928, că diversitatea de opinii şi de activităţi, în planul lumesc şi în planul teologic al discuţiilor, nu constituie nicio problemă pentru Lucrare: dimpotrivă, diversitatea care există şi va exista întotdeauna la membrii Opus Dei este o manifestare de spirit drept, de viaţă curată, de respect faţă de opţiunea legitimă a fiecăruia.

Aţi putea să ne spuneţi dacă, sau în ce măsură, Opus Dei are în Spania o orientare economică sau politică? Dacă ar fi aşa, aţi putea s-o definiţi?

Opus Dei nu are nicio orientare economică sau politică, nici în Spania şi nici altundeva. Desigur că, îndemnaţi de doctrina lui Cristos, membrii săi apără întotdeauna libertatea personală şi dreptul tuturor oamenilor la viaţă şi la muncă, la îngrijire în caz de boală sau de bătrâneţe, la formarea unui cămin, la aducerea pe lume a copiilor şi la educarea acestora ţinând seama de talentul fiecăruia, precum şi la acordarea unui tratament demn de oameni şi cetăţeni.

Însă Lucrarea nu le propune niciun drum concret, nici economic, nici politic şi nici cultural. Fiecare dintre membrii săi are deplină libertate de a gândi şi acţiona cum i se pare mai bine în acest domeniu. În tot ce este vremelnic membrii Lucrării sunt cu desăvârşire liberi: îşi găsesc loc în Opus Dei persoane de toate tendinţele politice, culturale, sociale şi economice pe care conştiinţa creştină le poate admite.

Eu nu vorbesc niciodată de politică. Misiunea mea ca preot este exclusiv spirituală. De altfel, chiar dacă aș exprima vreodată o părere în domeniul lumesc, membrii Lucrării n-ar avea nicio obligaţie de a o urma.

Niciodată directorii Lucrării nu pot impune un criteriu politic sau profesional celorlalţi membri. Dacă vreodată un membru al Opus Dei ar încerca s-o facă, sau să se folosească de alţi membri pentru scopuri omeneşti, ar fi exclus fără menajamente, deoarece ceilalţi membri s-ar revolta pe bună dreptate.

N-am întrebat şi nici nu voi întreba vreodată un membru al Operei din ce partid face parte sau ce doctrină politică susţine, fiindcă mi s-ar părea un atentat la libertatea lui legitimă. Şi la fel procedează directorii Opus Dei în toată lumea.

Ştiu, totuşi, că printre membrii Lucrării – în Spania, ca în orice altă ţară – există de fapt o mare varietate de opinii, iar eu nu am de obiectat. Le respect pe toate, aşa cum voi respecta întotdeauna orice opţiune lumească, luată de un om care se străduieşte să acţioneze conform conştiinţei sale. Acest pluralism nu este, pentru Lucrare, o problemă. Dimpotrivă, este o manifestare de spirit drept, care pune în evidenţă legitima libertate a fiecăruia.

Dumneavoastră v-aţi referit la prezenţa femeii în viaţa publică, în politică. Actualmente se fac în Spania paşi importanţi în acest sens. Care este în opinia dumneavoastră munca specifică pe care femeia trebuie s-o realizeze în acest domeniu?

Prezenţa femeii în ansamblul vieţii sociale este un fenomen logic şi cu desăvârşire pozitiv, parte din acel fapt mai amplu la care m-am referit înainte. O societate modernă, democratică, trebuie să recunoască dreptul femeii de a participa activ la viaţa politică şi trebuie să creeze condiţiile favorabile pentru ca să-şi exercite acest drept toate cele care o doresc.

Femeia care vrea să se dedice activ conducerii treburilor publice este obligată să se pregătească aşa cum se cuvine, pentru ca activitatea ei în viaţa obştească să fie responsabilă şi pozitivă. Orice muncă profesională impune o formare prealabilă şi, apoi, un efort constant pentru a îmbunătăţi această pregătire şi a o adapta noilor circumstanţe care intervin. Această exigenţă constituie o îndatorire cu totul deosebită pentru cei care aspiră să ocupe posturi de conducere în societate, căci sunt chemaţi să îndeplinească o funcţie foarte importantă, de care depinde bunăstarea tuturor.

O femeie cu o pregătire adecvată trebuie să poată găsi deschis întregul câmp al vieţii publice, la toate nivelurile. În acest sens, nu se pot preciza nişte sarcini specifice, care să-i revină doar ei. Cum am mai spus înainte, în acest domeniu specificul este dat nu atât de sarcina sau de postul respectiv, cât mai cu seamă de modul de îndeplinire al acestei funcţii, de soluţiile nuanţate pe care condiţia sa de femeie le va găsi pentru problemele cu care se confruntă şi chiar de descoperirea şi dezbaterea acestor probleme.

În virtutea înzestrării naturale care îi este proprie, femeia poate îmbogăţi mult viaţa civilă. Acest lucru este evident dacă privim cu atenţie vastul câmp al legislaţiei sociale sau al celei referitoare la familie. Calităţile feminine vor fi cea mai bună garanţie că se vor respecta valorile autentice omeneşti şi creştine, în momentul luării măsurilor care afectează în vreun fel viaţa familiei, mediul educativ, viitorul tinerilor.

Tocmai am menţionat importanţa valorilor creştine în soluţionarea problemelor sociale şi referitoare la familie şi vreau să subliniez aici transcendenţa sa în toată viaţa publică. Ca și la bărbat, când femeia trebuie să se ocupe de o activitate politică, credinţa creştină îi conferă responsabilitatea de a realiza un adevărat apostolat, adică un serviciu creştin adus întregii societăţi. Nu este vorba de a reprezenta oficial sau oficios Biserica în viaţa publică şi, cu atât mai puţin, de a se servi de Biserică pentru propria carieră personală sau pentru interese de partid. Dimpotrivă, este vorba de a-şi forma în deplină libertate propriile opinii în toate aceste subiecte lumeşti unde creştinii sunt liberi şi de a-şi asuma responsabilitatea personală a gândirii şi modului de a acţiona, întotdeauna consecvent cu credinţa care se profesează.

Aţi vorbit chiar acum despre unitatea familiei ca despre o mare valoare, ceea ce mă determină să vă pun următoarea întrebare: de ce Opus Dei nu organizează activităţi de formare spirituală la care să participe împreună bărbatul şi nevasta?

Şi în această privinţă, ca în atâtea altele, noi creştinii avem posibilitatea de a alege între diferite soluţii, conform propriilor preferinţe sau opinii, fără să poată pretinde cineva să ne impună un sistem unic. Trebuie să fugim, ca de ciumă, de aceste modalităţi de a privi viaţa pastorală şi, în general, apostolatul, care nu par a fi decât o nouă ediţie, corectată şi mărită, a partidului unic în viaţa religioasă.

Ştiu că există grupuri catolice care organizează retrageri spirituale şi alte activităţi formative pentru cuplurile căsătorite. Mi se pare foarte bine ca, folosindu-şi libertatea, acestea să facă tot ce consideră potrivit; de asemenea, este bine să participe la aceste activităţi cei care găsesc astfel un mijloc ce îi ajută să-şi trăiască mai intens vocaţia creştină. Dar consider că aceasta nu e singura posibilitate şi nici nu e sigur că ar fi cea mai bună.

Există multe faţete ale vieţii ecleziastice pe care soţii, şi chiar toţi membrii familiei, pot şi, uneori, trebuie să le trăiască împreună, cum este participarea la jertfa euharistică şi la alte acte de cult. Cred, totuşi, că anumite activităţi de formare spirituală sunt mai eficiente dacă bărbatul şi nevasta participă separat. Pe de o parte, se subliniază astfel caracterul în mod fundamental personal al propriei sfinţiri, al luptei ascetice, al comuniunii cu Dumnezeu, pe care apoi le revarsă asupra celorlalţi, dar în care conştiinţa fiecăruia nu poate fi substituită. Pe de altă parte, astfel este mai uşor ca formarea să se adapteze exigenţelor şi necesităţilor personale ale fiecăruia şi chiar propriei psihologii. Aceasta nu înseamnă că se face abstracţie, în aceste activităţi, de starea matrimonială a participanţilor: nimic mai departe de spiritul Opus Dei.

De patruzeci de ani tot spun, şi prin viu grai şi prin scris, că fiecare bărbat, fiecare femeie, trebuie să se sfinţească în viaţa lor obişnuită, în condiţiile concrete ale existenţei lor de zi cu zi, că soţii, prin urmare, trebuie să se sfinţească îndeplinindu-şi la perfecţie îndatoririle de familie. Prin retragerile spirituale şi prin alte mijloace de formare organizate de Opus Dei, la care asistă persoane căsătorite, se urmăreşte constant ca soţii să capete conştiinţa demnităţii vocației matrimoniale, pregătindu-se, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o trăiască plenar.

În multe aspecte, exigenţele şi manifestările practice ale iubirii conjugale sunt diferite pentru bărbat şi pentru femeie. Cu mijloace de formare specifice, li se poate acorda un ajutor eficient ca să le descopere în realitatea vieţii lor. Astfel încât, această despărţire de câteva ceasuri sau de câteva zile, îi face să se simtă mai uniţi şi să se iubească mai mult şi mai frumos în restul timpului: cu o dragoste care este şi plină de respect.

Repet că nici în această privinţă nu pretindem că modul nostru de a acţiona este singurul bun sau că trebuie să fie adoptat de toată lumea. Mi se pare doar că dă rezultate foarte bune şi că există raţiuni temeinice – pe lângă o lungă experienţă - pentru a-l face să fie astfel, dar nu combat opinia contrară.

În plus, trebuie să mai spun că, dacă în Opus Dei urmăm acest criteriu pentru anumite iniţiative de formare spirituală, totuşi, în alte tipuri de activitate extrem de variate, soţii participă şi colaborează ca atare. Mă gândesc, de pildă, la munca făcută împreună cu părinţii elevilor la școlile conduse de membri ai Opus Dei; la reuniuni, conferinţe, la acele celebrări religioase pe parcursul a trei zile numite triduum etc., special destinate părinţilor studenţilor care trăiesc în căminele conduse de Lucrare.

Cum vezi, atunci când prin natura activităţii se impune prezenţa soţilor, bărbatul şi nevasta participă împreună la aceste lucrări. Însă acest tip de reuniuni şi iniţiative este diferit de cele care sunt orientate direct spre formarea spirituală personală.

Dar acestui creştin nu-i vine în minte niciodată să creadă sau să spună că el coboară din lăcaşul de cult în lume pentru a reprezenta Biserica şi că soluţiile lui la acele probleme sunt soluţiile catolice. Aşa ceva nu se poate, copiii mei! Asta ar fi clericalism, catolicism oficial sau cum vreţi să-i spuneţi. În orice caz, înseamnă să violentezi natura lucrurilor. Trebuie să răspândiţi pretutindeni o adevărată mentalitate laică, şi aceasta trebuie să ducă la trei concluzii:

- să fiţi destul de oneşti pentru a vă asuma propria responsabilitate personală;

- să fiţi destul de creştini pentru a vă respecta fraţii întru credinţă, care propun - în materii unde se pot emite opinii - soluţii diferite faţă de cele susţinute de fiecare dintre noi;

- să fiţi destul de catolici pentru a nu vă folosi de Maica noastră Biserica, amestecând-o în rivalităţile omeneşti.

Se vede limpede că, pe acest teren, ca şi în oricare altul, nu aţi putea realiza acest program de a trăi cu sfinţenie viaţa obişnuită, dacă nu v-aţi bucura de toată libertatea pe care v-o recunosc – în acelaşi timp – şi Biserica şi demnitatea voastră de bărbaţi şi de femei, de oameni creaţi după imaginea Domnului. Libertatea personală este esenţială în viaţa creştină. Dar nu uitaţi, copiii mei, că vorbesc întotdeauna de o libertate responsabilă.

Interpretaţi, prin urmare, cuvintele mele aşa cum sunt: o chemare să vă exercitaţi drepturile – zilnic, nu numai în situaţii de urgenţă şi să vă îndepliniţi cu generozitate îndatoririle în calitate de cetăţeni – în viaţa politică, în viaţa economică, în viaţa universitară, în viaţa profesională -, asumându-vă cu curaj toate consecinţele deciziilor voastre libere, afirmându-vă independenţa personală ce vă revine. Iar această mentalitate laică creştină vă va îngădui să vă feriţi de orice intoleranţă, de orice fanatism – o spun într-un mod pozitiv -, vă va face să convieţuiţi în pace cu toţi concetăţenii voştri, şi să sprijiniţi şi convieţuirea în diferitele aspecte ale vieţii sociale.