Lista numerelor

Se manifestă astăzi preocuparea întregii Biserici faţă de problemele aşa numitei Lumi a Treia. În acest sens, se ştie că una din dificultăţile cele mai mari constă în numărul redus al clerului, şi îndeosebi al preoţilor autohtoni. Ce credeţi cu privire la această problemă şi care este experienţa dumneavoastră în acest domeniu?

Cred că într-adevăr creşterea numerică a clerului autohton este o problemă de importanţă primordială, pentru a se asigura dezvoltarea – şi chiar păstrarea – Bisericii în multe ţări, în special în acelea care trec prin momente de naţionalism înverşunat.

În ce priveşte experienţa mea personală, trebuie să spun că unul dintre nenumăratele motive pentru care trebuie să-i mulţumesc Domnului este acela de a vedea cu ce siguranţă a doctrinei, cu ce viziune universală, catolică, şi cu ce arzător spirit de a sluji – sunt bineînţeles mai buni decât mine – se formează şi ajung la preoție în cadrul Opus Dei sute de laici de diferite naţionalităţi –probabil sunt deja din şaptezeci de ţări – unde dezvoltarea clerului autohton constituie o problemă urgentă pentru Biserică. Unii au primit episcopatul chiar în aceste ţări, şi au creat acolo seminarii înfloritoare.

Aţi dori să ne descrieţi cum şi de ce aţi fondat Opus Dei şi evenimentele pe care le consideraţi jaloanele cele mai importante în dezvoltarea ei?

De ce? Operele care se nasc din voia Domnului nu au altă raţiune decât dorinţa divină de a le folosi ca expresie a voinţei sale de mântuire universală. Din primul moment, Lucrarea era universală, catolică. Nu venea pe lume pentru a soluţiona problemele concrete ale Europei anilor douăzeci, ci pentru a spune bărbaţilor şi femeilor din toate ţările, de orice condiţie, rasă, limbă, sau din orice mediu – şi de orice stare: celibatari, căsătoriţi, văduvi, preoţi – că îl pot iubi şi sluji pe Domnul, fără a înceta să trăiască făcând munca lor obişnuită, cu familia lor, în variatele lor relaţii sociale fireşti.

Cum s-a întemeiat? Fără nicio resursă omenească. Eu nu aveam decât douăzeci şi şase de ani, harul Domnului şi bună dispoziţie. Lucrarea s-a născut micuţă: nu era decât rezultatul dorinţei unui tânăr preot care se străduia să facă aşa cum îi cerea Domnul.

Mă întrebaţi de jaloanele ei. Pentru mine, este un reper fundamental în cadrul Lucrării orice moment, orice secundă în care, prin intermediul Opus Dei, un suflet se apropie de Domnul, devenind astfel un frate şi mai bun pentru celorlalţi fraţi, semenii lui.

Poate doriţi să vă vorbesc despre punctele cruciale sub aspect cronologic. Cu toate că nu sunt cele mai importante, vă voi da din memorie câteva date, mai mult sau mai puţin aproximative. Încă din primele luni ale anului 1935, totul era pregătit pentru a lucra în Franţa, şi anume la Paris. Însă au survenit mai întâi războiul civil spaniol şi apoi cel de al doilea război mondial şi a trebuit să fie amânată expansiunea Lucrării. Întrucât această dezvoltare era necesară, amânarea a fost minimă. Încă din 1940 s-a început activitatea în Portugalia. Aproape în același timp cu sfârşitul ostilităţilor, după câteva călătorii din anii anteriori, se încep activităţile şi în Anglia, Franţa, Italia, Statele Unite, Mexic. Mai târziu, expansiunea are un ritm progresiv: din 1945 şi 1950, în Germania, Olanda, Elveţia, Argentina, Canada, Venezuela şi restul ţărilor europene şi americane. În acelaşi timp, activitatea se extinde în alte continente: în nordul Africii, Japonia, Kenya şi alte ţări din Africa de Est, Australia, Filipine, Nigeria etc.

Îmi face plăcere să reamintesc de asemenea, ca date capitale, îndeosebi nenumăratele ocazii în care dragostea Suveranilor Pontifi pentru Opera noastră s-a manifestat într-un mod concret. Eu locuiesc la Roma din 1946, şi astfel i-am putut cunoaşte pe Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, şi am putut sta de vorbă cu ei. Am simţit întotdeauna din partea lor dragostea unui părinte.

Care este situaţia actuală a Lucrării în restul lumii şi în mod special în lumea anglosaxonă?

Opus Dei se simte la fel de bine în Anglia ca în Kenya, în Nigeria ca în Japonia; în Statele Unite ca în Austria, în Irlanda ca în Mexic sau Argentina; în fiecare loc există un fenomen teologic şi bisericesc înrădăcinat în sufletele locuitorilor. Lucrarea nu este ancorată într-o cultură anume şi nici într-o perioadă concretă a istoriei. În lumea anglosaxonă, Opus Dei a înfăptuit, graţie ajutorului Domnului şi cooperării multor persoane, opere apostolice de diverse tipuri: Netherhall House, la Londra, care acordă atenţie deosebită studenţilor afroasiatici; Hudson Center, la Montreal, destinat formării umane şi intelectuale a tinerelor fete; Nairana Cultural Center, care se adresează studenţilor din Sydney... În Statele Unite, unde Opus Dei a început să lucreze în 1949, se pot menţiona: Midtown, pentru muncitori într-un cartier din inima oraşului Chicago; Stonecrest Community Center, la Washington, destinat educării femeilor lipsite de o pregătire profesională; Trimount House, cămin studenţesc din Boston etc. O ultimă observaţie: influenţa Lucrării, în măsura în care există de la caz la caz, va fi întotdeauna de natură spirituală, religioasă şi niciodată lumească.

Care este poziţia adoptată de Opus Dei în legătură cu declaraţia Conciliului în favoarea libertăţii religioase, şi în special cu aplicarea sa în Spania, unde „proiectul Castiella” este încă lăsat în suspensie? Şi ce se poate spune despre acest pretins „integrism” care i s-a reproşat uneori Operei?

Integrism? Opus Dei nu se situează nici la dreapta, nici la stânga şi nici în centru. Eu, ca preot, încerc să fiu alături de Cristos, care şi-a deschis pe Cruce amândouă braţele şi nu doar unul: iau în toată libertatea, de la fiecare grup, ceea ce mă convinge şi mă face să am inima şi braţele primitoare pentru întreaga omenire; fiecare membru este cu desăvârşire liber să aleagă opţiunea pe care o doreşte, în termenii religiei creştine.

În privinţa libertăţii religioase, niciodată, de la întemeierea sa, Opus Dei nu a făcut vreo discriminare: lucrează şi convieţuieşte cu toţi, fiindcă vede în fiecare persoană un suflet care trebuie să fie respectat şi iubit. Nu sunt doar cuvinte; Opera noastră este prima dintre organizaţiile catolice care admite drept Colaboratori, cu autorizaţia Sfântului Scaun, oameni care nu sunt catolici, fie că sunt creştini, fie că nu sunt. Eu am apărat întotdeauna libertatea de conştiinţă. Nu înţeleg violenţa: nu mi se pare potrivită nici pentru a convinge, nici pentru a învinge; eroarea se depăşeşte prin rugăciune, prin harul Domnului, prin studiu; niciodată prin forţă, întotdeauna prin caritate. Înţelegeţi că, acesta fiind spiritul pe care l-am trăit din primul moment, învăţăturile promulgate de Conciliu pe tema aceasta nu pot decât să mă bucure. Cu privire la proiectul concret la care vă referiţi, nu este căderea mea să îl rezolv, fiind de competenţa Ierarhiei Bisericii din Spania şi a catolicilor din această ţară: lor le revine sarcina de a aplica, în acest caz concret, spiritul Conciliului.

Aţi putea să-mi oferiţi câteva date despre expansiunea Lucrării în aceşti patruzeci de ani de viaţă? Care sunt operele sale apostolice cele mai importante?

Mai întâi trebuie să spun că îi mulţumesc din inimă Domnului, Tatăl Nostru, pentru că mi-a îngăduit să văd Lucrarea extinsă în toată lumea, la numai patruzeci de ani de la întemeierea sa. Când a luat fiinţă, în 1928, în Spania, s-a născut romană, ceea ce pentru mine înseamnă catolică, universală. Iar primul ei impuls a fost, cum era inevitabil, să se extindă în toate ţările.

Gândindu-mă la toţi aceşti ani care s-au scurs, îmi vin în minte multe întâmplări care mă umplu de bucurie: fiindcă, amestecându-se cu dificultăţile şi necazurile care sunt într-un fel sarea vieţii, îmi amintesc eficacitatea harului Domnului şi dăruirea – plină de bucurie – a atâtor bărbaţi şi femei care au ştiut să fie fideli. Pentru că vreau să spun foarte limpede că apostolatul fundamental al Opus Dei este cel pe care îl desfăşoară individual fiecare membru chiar la locul lui de muncă, în familie, lângă prieteni. Această muncă nu atrage atenţia, nu este uşor de redat în statistici, dar produce roadele sfinţeniei în mii de suflete care îl urmează pe Cristos, în tăcere şi cu sârguinţă, în mijlocul sarcinilor profesionale de zi cu zi.

Nu voi vorbi mai mult despre această temă. V-aş putea povesti viaţa exemplară a nenumărate persoane, dar astfel s-ar denatura frumuseţea divină şi umană a acestei munci, nesocotindu-i discreţia. A o reduce la numere, la statistici, ar fi şi mai greşit, pentru că ar însemna să vrem să catalogăm, în zadar, roadele harului în sufletul oamenilor.

Pot să vă vorbesc despre lucrările apostolice conduse de membrii Lucrării în multe ţări. Activităţi cu scopuri spirituale şi apostolice, în care se simte strădania de a munci cu râvnă şi cu dorinţa de perfecţiune de asemenea omenească şi la care colaborează multe alte persoane care nu sunt din Opus Dei, însă înţeleg valoarea supranaturală a acestei munci, sau îi apreciază valoarea umană, cum este cazul atâtor necreştini care ne ajută în mod eficient. Întotdeauna este vorba de lucrări laice şi seculare, promovate de cetăţeni obişnuiţi, în exercitarea drepturilor lor civice fireşti, conform legilor din fiecare ţară, şi duse constant la bun sfârşit pe temeiuri profesionale. Cu alte cuvinte, sunt lucrări care nu aspiră la niciun fel de privilegii sau tratament preferenţial.

Ştiţi desigur că una din lucrările de acest gen se desfăşoară la Roma: este centrul ELIS, destinat calificării profesionale şi formării integrale a muncitorilor prin şcoli, activităţi sportive şi culturale, biblioteci etc. Este o lucrare ce răspunde necesităţilor de la Roma şi circumstanţelor particulare ale mediului uman în care a apărut cartierul Tiburtino. Opere asemănătoare se realizează la Chicago, Madrid, Ciudad de México şi în multe alte locuri.

Alt exemplu ar putea fi Strathmore College of Arts and Science, din Nairobi. Este un college preuniversitar, pe unde au trecut sute de studenţi din Kenia, Uganda şi Tanzania. Prin intermediul lui, câţiva locuitori din Kenia care aparţin de Opus Dei, împreună cu alţi concetăţeni, au desfăşurat o temeinică activitate didactică şi socială. A fost primul centru din Africa de Est care a realizat completa integrare rasială şi, prin munca sa, a contribuit din plin la africanizarea culturii. La fel se poate spune şi despre Kianda College, tot din Nairobi, care desfăşoară o activitate de primă importanţă în domeniul formării noii femei africane.

Pentru a mai aduce un singur exemplu, mă pot referi la altă lucrare: Universitatea din Navarra. De la întemeierea sa în 1952, s-a dezvoltat neîncetat, ajungând acum la optsprezece facultăţi, şcoli şi institute, la cursurile cărora participă peste şase mii de studenţi. Contrar celor publicate recent în unele ziare, trebuie să spun că Universitatea din Navarra nu a fost susţinută de subvenţii statale. Statul spaniol nu preia în niciun fel cheltuielile de întreţinere; a contribuit doar cu câteva subvenţii pentru crearea de noi locuri de şcolarizare. Universitatea din Navarra se întreţine graţie ajutorului unor persoane şi asociaţii particulare. Sistemul de învăţământ şi de viaţă universitară, bazat pe criteriul responsabilităţii personale şi al solidarităţii între toţi cei care lucrează acolo, s-a dovedit eficient, constituind o experienţă cu totul pozitivă în actuala situaţie a universităţii în lume.

V-aş putea vorbi de lucrări de alt gen din Statele Unite, Japonia, Argentina, Australia, Filipine, Anglia, Franţa etc. Însă nu este necesar. E de-ajuns să spun că Opus Dei se extinde actualmente pe cinci continente şi că fac parte din ea persoane de peste şaptezeci de naţionalităţi şi de cele mai diverse rase şi condiţii.