Lista numerelor

Lângă vie

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat în altă ţară²².

Aş vrea să medităm asupra învăţăturilor acestei parabole, din punctul de vedere care ne interesează acum. Tradiţia a văzut în această parabolă o imagine a destinului poporului ales de Dumnezeu; şi ne-a subliniat, în principal, faptul că, la atâta dragoste din partea Domnului, oamenii răspund cu infidelitate, cu lipsă de recunoştinţă.

Concret, vreau să ne oprim asupra acestui şi a plecat în altă ţară. Imediat ajung la concluzia că noi, creştinii, nu trebuie să abandonăm această vie, în care ne-a pus Domnul. Trebuie să ne folosim forţele în această lucrare, în îngrăditură, muncind la teasc şi, odată încheiată truda zilnică, să ne odihnim în turn. Dacă ne-am lăsa atraşi de comoditate, ar fi ca şi cum i-am răspunde lui Cristos: Uite, anii mei sunt pentru mine, nu pentru tine. Nu vreau să mă hotărăsc să-ţi îngrijesc via.

Domnul ne-a dăruit viaţa, simţurile, puterile, haruri fără număr: şi nu avem dreptul să uităm că suntem un lucrător, între atâţia alţii, pe această moşie, pe care el ne-a pus, pentru a colabora la sarcina de a le duce hrana celorlalţi. Acesta este locul nostru: între aceste limite; aici trebuie să ne străduim zilnic, cu el, ajutându-l în lucrarea lui răscumpărătoare²³.

Lăsaţi-mă să insist: timpul tău pentru tine? Timpul tău pentru Dumnezeu! Se poate ca, din milostivirea Domnului, acest egoism nu a intrat în sufletul tău pentru moment. Îţi vorbesc, pentru cazul în care, vreodată, simţi că inima ta şovăie în credinţa lui Cristos. Atunci îţi cer – îţi cere Dumnezeu – fidelitate în râvna ta, să îţi domini mândria, să îţi supui imaginaţia, să nu-ţi permiţi uşurinţa de a pleca departe, să nu dezertezi.

Le prisosea întreaga zi acelor zilieri care erau în mijlocul pieţei; voia să omoare orele, cel care a ascuns talantul în pământ; pleacă în altă parte cel care trebuia să se ocupe de vie. Toţi au în comun insensibilitatea, în faţa marii misiuni care i-a fost încredinţată de către Învăţător fiecărui creştin: cea de a ne considera instrumente ale sale, şi de a ne comporta ca atare, pentru a corăscumpăra, împreună cu el; cea de a ne consuma întreaga noastră viaţă în acest sacrificiu plin de bucurie de a ne dărui pentru binele sufletelor.

Iertaţi-mi această digresiune şi, cu toate că nu ne-am îndepărtat de la temă, să revenim la firul călăuzitor. Să fiţi convinşi că vocaţia profesională este parte esenţială, inseparabilă, a condiţiei noastre de creştini. Domnul vă vrea sfinţi în locul în care sunteţi, în profesia pe care aţi ales-o indiferent din ce motive: mie toţi mi se par buni şi nobili – atâta timp cât nu se opun legii divine –, şi capabili să fie ridicaţi în planul supranatural, adică integraţi în acest curent de dragoste care defineşte viaţa unui fiu al lui Dumnezeu.

Nu pot să nu simt o anume îngrijorare atunci când cineva, vorbind despre munca sa, îşi ia un aer de victimă, afirmă că îi răpeşte nu ştiu câte ore pe zi şi, în realitate, nu face nici jumătate din lucrul multora dintre colegii lui de breaslă care, la urma urmelor, sunt conduşi doar de criterii egoiste sau, cel puţin, pur omeneşti. Toţi cei care suntem aici, menţinând un dialog personal cu Isus, desfăşurăm o ocupaţie anumită: medic, avocat, economist... Gândiţi-vă puţin la colegii voştri, care sunt cunoscuţi prin prestigiul lor profesional, prin onestitatea lor, prin serviciul lor plin de abnegaţie. Nu dedică multe ore din zi – şi chiar din noapte – îndeplinirii unei sarcini? Nu avem nimic de învăţat de la ei?

În timp ce vorbesc, şi eu îmi examinez comportamentul şi vă mărturisesc că, punând această întrebare, simt un pic de ruşine şi dorinţa imediată de a-i cere iertare lui Dumnezeu, gândindu-mă la răspunsul meu atât de slab, atât de îndepărtat de misiunea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o în lume. Cristos – scrie un părinte al Bisericii – ne-a lăsat să fim ca felinarele; să ne transformăm în învăţători ai celorlalţi; să acţionăm ca un ferment; să trăim ca îngerii între oameni, ca adulţii între copii, ca fiinţe spirituale între oameni doar raţionali; să fim sămânţă; să dăm roade. Nu ar fi nevoie să deschidem gura dacă viaţa noastră s-ar desfăşura în acest mod. De prisos ar fi cuvintele, dacă le-am arăta faptele. Nu ar mai fi niciun singur păgân dacă noi am fi cu adevărat creştini¹².

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Nu vorbesc despre idealuri imaginare. Mă refer la o realitate foarte concretă, de importanţă capitală, capabilă să schimbe mediul cel mai păgân şi mai ostil şi să îl facă potrivit exigenţelor divine, aşa cum s-a întâmplat în acea primă perioadă a epocii mântuirii noastre. Ascultaţi aceste cuvinte ale unui autor anonim din acele timpuri, care rezumă astfel măreţia chemării noastre: Creştinii sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup. Trăiesc în lume, dar nu sunt lumeşti, aşa cum sufletul este în trup, dar nu este trupesc. Trăiesc în toate popoarele, aşa cum sufletul este în toate părţile trupului. Acţionează prin viaţa lor interioară, fără să se facă observaţi, aşa cum sufletul acţionează prin esenţa sa... Trăiesc ca nişte pelerini printre lucrurile trecătoare, în speranţa veşniciei cerurilor, la fel cum sufletul nemuritor trăieşte într-un înveliş muritor. Se înmulţesc de la o zi la alta sub persecuţii, la fel cum sufletul se înfrumuseţează mortificându-se... Şi nu le este permis creştinilor să-şi abandoneze misiunea în lume, la fel cum sufletului nu îi este permis să se separe voluntar de trup¹⁷.

De aceea am greşi drumul dacă nu ne-ar păsa de străduinţele temporale: acolo vă aşteaptă, de asemenea, Domnul; fiţi siguri că, prin intermediul împrejurărilor din viaţa obişnuită, comandate sau permise de providenţă în înţelepciunea sa infinită, noi, oamenii, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Nu vom atinge acest scop dacă nu ne vom strădui să terminăm cu bine însărcinarea noastră; dacă nu perseverăm în strădania muncii începute cu speranţă omenească şi supranaturală; dacă nu ne facem meseria la fel ca cei mai buni şi, dacă este posibil – cred că, dacă vrei cu adevărat, va fi aşa – mai bine decât cei mai buni, pentru că vom folosi toate mijloacele omeneşti onorabile şi mijloacele spirituale necesare, pentru a-i oferi Domnului nostru o muncă desăvârşită, făcută ca un filigran perfect.

Din dragoste pentru Dumnezeu, din dragoste pentru suflete şi pentru a corespunde vocaţiei noastre de creştini, trebuie să dăm un exemplu. Pentru a nu scandaliza, pentru a nu provoca nici măcar o urmă de suspiciune că fiii lui Dumnezeu sunt leneşi sau nu folosesc la nimic, pentru a nu fi cauza exemplului rău..., voi trebuie să vă străduiţi să oferiţi prin comportamentul vostru dreapta măsură, talantul bun al unui om responsabil. Atât ţăranul care ară pământul în timp ce îşi înalţă continuu inima la Dumnezeu, cât şi tâmplarul, fierarul, funcţionarul, intelectualul – toţi creştinii –, trebuie să fie modele pentru colegii lor, fără orgoliu, pentru că rămâne foarte clară în sufletele noastre convingerea că doar dacă ne bazăm pe el vom reuşi să obţinem victoria: noi, singuri, nu putem ridica nici un pai de pe pământ²⁵.

De aceea, fiecare, în îndatorirea pe care o are, în locul pe care îl ocupă în societate, trebuie să simtă obligaţia de a face o lucrare a lui Dumnezeu, care să semene în toate părţile pacea şi bucuria Domnului. Creştinul perfect duce mereu cu sine seninătate şi bucurie. Seninătate, pentru că se simte în prezenţa lui Dumnezeu; bucurie, pentru că se vede înconjurat de darurile sale. Un astfel de creştin este într-adevăr un personaj real, un preot sfânt al lui Dumnezeu²⁶.

Îndrăzneală pentru a vorbi despre Dumnezeu

Şi cum vom îndeplini acest apostolat? Înainte de toate, cu exemplul, trăind în acord cu voinţa Tatălui, aşa cum Isus Cristos, cu viaţa şi cu învăţăturile sale, ne-a arătat. Adevărata credinţă este aceea care nu permite ca acţiunile să fie în contradicţie cu ceea ce se afirmă prin cuvinte. Examinând comportamentul nostru personal, trebuie să ne măsurăm autenticitatea credinţei. Nu suntem credincioşi adevăraţi, dacă nu ne străduim să realizăm prin acţiunile noastre ceea ce mărturisim prin vorbe.