Lista numerelor

Isus lucrase mult în ajun şi, când a pornit la drum, i s-a făcut foame. Mânat de această necesitate, se îndreaptă spre acel smochin care, de la distanţă, avea un frunziş splendid. Ne spune sfântul Marcu că nu era timpul smochinelor²⁶; dar Domnul nostru se apropie să le ia, ştiind foarte bine că în acel anotimp nu le va găsi. Cu toate acestea, văzând sterilitatea arborelui cu o aparenţă de rodnicie, cu acea abundenţă de frunze, porunceşte: În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine²⁷!.

Este dur, da! Niciodată să nu mai rodească din tine fruct! Cât s-or fi mirat discipolii lui, cu atât mai mult dacă se gândeau că vorbeşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Isus blestemă acest arbore pentru că a găsit doar aparenţa de fecunditate, frunzişul. Aşa învăţăm că nu există scuză pentru ineficienţă. Poate spun: Nu am cunoştinţe suficiente... Nu există scuză! Sau afirmă: Este din cauza bolii, talentul meu nu este mare, nu sunt favorabile condiţiile, este de vină mediul... Nu valorează nimic nici aceste scuze! Vai de cei care se împodobesc cu frunzişul unui fals apostolat, vai de cel care fac paradă de frunzişul bogat al unei aparente vieţi fecunde, fără intenţii sincere de a face rod! Pare că aceştia profită de timp, că se mişcă, organizează, că inventează un mod nou de a rezolva totul... Dar este neproductiv. Nimeni nu se va alimenta cu lucrările sale fără un miez supranatural.

Să-i cerem Domnului să fim suflete dispuse să lucreze cu eroism fecund. Pentru că nu lipsesc pe pământ mulţi cei în care, când se apropie de ei creaturile, descoperă doar frunze: mari, strălucitoare, bogate. Doar frunziş, numai asta, şi nimic mai mult. Iar sufletele ne privesc cu speranţa că îşi vor potoli foamea, care este foame de Dumnezeu. Nu este posibil să uităm că dispunem de toate mijloacele: doctrina suficientă şi harul lui Dumnezeu, în pofida mizeriilor noastre.

Permiteţi-mi ca, încă o dată, să vă împărtăşesc o părticică din experienţa mea personală. Îmi deschid sufletul, în prezenţa lui Dumnezeu, cu convingerea absolută că nu sunt model pentru nimic, că sunt o zdreanţă, un biet instrument – surd şi inapt – pe care Domnul l-a utilizat ca să se dovedească, şi mai clar, că el scrie perfect şi cu un picior de masă. De aceea, vorbindu-vă despre mine, nu îmi trece prin cap, nici pe departe, gândul că purtarea mea ar avea vreun pic de merit personal; şi cu atât mai puţin pretind să vă impun să mergeţi prin locurile prin care Domnul m-a purtat pe mine, pentru că se poate întâmpla ca Învăţătorul să nu vă ceară vouă ceea ce m-a ajutat să lucrez fără piedici în această lucrare a lui Dumnezeu, căreia i-am dedicat întreaga mea existenţă.

Vă asigur – am atins cu mâinile mele, am văzut cu ochii mei – că, dacă aveţi încredere în providenţa divină, dacă vă abandonaţi în braţele sale atotputernice, niciodată nu vă vor lipsi mijloacele pentru a-l sluji pe Dumnezeu, sfânta Biserică, sufletele, fără a să neglijaţi nici una dintre îndatoririle voastre; şi vă veţi bucura, în plus, de o bucurie şi de o pace care mundus dare non potest¹⁷, posedarea tuturor bunurilor pământeşti nu o poate da.

De la începuturile Opus Dei, în 1928, pe lângă faptul că nu contam pe niciun mijloc omenesc, niciodată nu am manevrat personal nicio centimă; nici nu am intervenit direct în chestiunile economice logice, care apar la realizarea oricărei misiuni la care participă creaturi – oameni din carne şi oase, nu îngeri –, care au nevoie de instrumente materiale ca să îşi desfăşoare cu eficienţă munca.

Opus Dei a avut nevoie şi cred că va avea mereu – până la sfârşitul timpurilor – de colaborarea generoasă a multora, pentru a susţine lucrările apostolice: pe de o parte, pentru că aceste activităţi nu sunt niciodată rentabile; pe de altă parte, pentru că, deşi creşte numărul celor care colaborează şi munca fiilor mei, dacă există dragostea lui Dumnezeu, apostolatul se extinde, iar cerinţele cresc, se multiplică. De aceea, nu o dată, i-am făcut să râdă pe fiii mei, pentru că, în timp ce îi impulsionam cu tărie să răspundă cu fidelitate harului lui Dumnezeu, îi încurajam să îl înfrunte cu neruşinare pe Domnul, cerându-i mai mult har şi bani, materiali şi sunători, de care aveam nevoie urgent.

În primii ani, ne lipseau şi lucruri indispensabile. Atraşi de focul lui Dumnezeu, veneau în jurul meu muncitori, meseriaşi, studenţi..., care ignorau strâmtorarea şi lipsurile în care ne găseam, pentru că totdeauna în Opus Dei, cu ajutorul cerului, am reuşit să lucrăm astfel încât sacrificiul şi rugăciunea să fie din plin şi ascunse. Întorcându-mi acum privirea spre acea epocă, îmi iese din inimă o mulţumire supusă: ce siguranţă era în sufletele noastre! Ştiam că, fiind în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii sale, restul ni se va acorda prin adăugire¹⁸. Eu vă pot asigura că nicio iniţiativă apostolică nu a rămas nedusă până la capăt din lipsă de mijloace materiale: la momentul potrivit, într-un fel sau altul, Tatăl nostru Dumnezeu, cu providenţa sa obişnuită, ne oferea ceea ce ne trebuia, ca să vedem că el este mereu bun platnic.

Exemplul lui Isus Cristos

Quasi modo geniti infantes... Mi-a dăruit bucurie să răspândesc în toate părţile această mentalitate de copii mici ai lui Dumnezeu, care ne va face să savurăm cuvintele care să regăsesc şi în Liturghie: Orice este născut din Dumnezeu biruie lumea⁷, trece peste dificultăţi, reuşeşte victoria, în această mare bătălie pentru pacea sufletelor şi a societăţii.

Înţelepciunea noastră şi forţa noastră stau tocmai în a avea convingerea micimii noastre, a nimicniciei noastre în ochii Domnului; dar este el cel care ne stimulează să ne mişcăm, în acelaşi timp, cu o încredere plină de siguranţă şi să-l propovăduim pe Isus Cristos, fiul său unic născut, în pofida erorilor noastre şi a mizeriilor noastre personale, mereu cu presupunerea că pe lângă slăbiciune, să nu lipsească lupta cu scopul de a o depăşi.

M-aţi auzit repetând frecvent acel sfat din Sfânta Scriptură: Discite benefacere⁸, pentru că este sigur că trebuie să învăţăm şi să îi învăţăm pe alţii să facă binele. Trebuie să începem de la noi înşine, angajându-ne să descoperim care este binele care trebuie să ne ambiţioneze pe fiecare dintre noi, pe fiecare dintre prietenii noştri, pe fiecare dintre oameni. Nu ştiu vreun drum mai bun pentru a considera măreţia lui Dumnezeu: să învăţăm să slujim, din perspectiva inefabilă şi simplă că el este Tatăl nostru şi noi suntem fiii săi.

Această luptă a fiului lui Dumnezeu nu este legată de triste renunţări, cu întunecate resemnări, cu privări de bucurie: este reacţia îndrăgostitului, care în timp ce munceşte şi în timp ce se odihneşte, când se bucură şi când suferă, se gândeşte la persoana iubită, şi pentru ea înfruntă bucuros diferite probleme. În cazul nostru, în plus, cum Dumnezeu – insist – nu pierde bătălii, noi, cu el, vom fi învingători. Am experienţa faptului că, dacă mă conformez cu fidelitate cerinţelor lui, la loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii pentru numele lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că tu cu mine eşti. Toiagul tău şi varga ta, acestea m-au mângâiat²⁷.

În bătăliile sufletului, strategia de multe ori este chestiune de timp, de a aplica remediul potrivit, cu răbdare, cu încăpăţânare. Măreşte numărul actelor de speranţă. Vă amintesc că veţi suferi înfrângeri, sau că veţi avea fluctuaţii – Dumnezeu să permită să fie imperceptibile – în viaţa voastră interioară, pentru că nimeni nu scapă de aceste neplăceri. Dar Domnul, care este atotputernic şi milostiv, ne-a dăruit mijloacele potrivite pentru a învinge. Este suficient să le folosim, cum vă spuneam înainte, cu hotărârea de a începe şi de a reîncepe în fiecare moment, dacă ar fi nevoie.

Mergeţi săptămânal – şi de câte ori aveţi nevoie, fără să fiţi mânaţi de scrupule de conştiinţă – la sfântul sacrament al Penitenţei. Învăluiţi în har, vom trece peste toţi munţii²⁸ şi vom sui culmea îndeplinirii îndatoririi creştine, fără să ne oprim. Folosind aceste mijloace, cu bunăvoinţă, şi rugându-l pe Domnul să ne acorde o speranţă în fiecare zi mai mare, vom avea bucuria contagioasă a celor care se ştiu fii ai lui Dumnezeu: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine ne va sta împotrivă²⁹?. De aceea, optimism. Îndemnaţi de forţa speranţei, vom lupta pentru a şterge pata vâscoasă pe care o extind semănătorii de ură, şi vom redescoperi lumea cu o perspectivă plină de bucurie, pentru că a ieşit frumoasă şi curată din mâinile lui Dumnezeu şi aşa frumoasă i-o vom restitui lui, dacă învăţăm să ne căim.