Lista numerelor

Vă repet: nu accept altă sclavie decât aceea a dragostei lui. Şi asta pentru că, aşa cum am spus deja în alte momente, religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu tolerează să trăiască la fel ca un animal, care nu este mulţumit – nu este liniştit – dacă nu stabileşte o legătură şi dacă nu-l cunoaşte pe Creator. Vă vreau rebeli, liberi de orice legătură, pentru că vă vreau – ne vrea Cristos! – fii ai lui Dumnezeu. Sclavie sau filiaţie divină: iată aici dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu, sau sclavi ai mândriei, ai senzualităţii, ai acestui egoism neliniştit în care atâtea suflete par să se zbată.

Dragostea lui Dumnezeu marchează drumul adevărului, al dreptăţii, al binelui. Când ne hotărâm să îi răspundem Domnului: Libertatea mea pentru tine, ne găsim eliberaţi de toate lanţurile care ne legau de lucruri fără importanţă, de preocupări ridicole, de ambiţii meschine. Iar libertatea – comoară inestimabilă, perlă minunată pe care ar fi trist să o aruncăm animalelor⁴⁶ – este folosită în întregime învăţând să facem binele⁴⁷.

Aceasta este libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Creştinii fricoşi – stingheri sau invidioşi – în comportamentul lor, în faţa libertinajului celor care nu au primit cuvântul lui Dumnezeu, vor demonstra că au o înţelegere jalnică a credinţei noastre. Dacă împlinim cu adevărat legea lui Cristos – dacă ne străduim să o îndeplinim, pentru că nu totdeauna reuşim –, vom descoperi că avem această minunată îndrăzneală a spiritului, care nu are nevoie să caute în alt loc sensul celei mai depline demnităţi umane.

Credinţa noastră nu este o povară, nici o limitare. Ce înţelegere jalnică a adevărului creştin ar arăta persoana care ar judeca aşa! Când îl alegem pe Dumnezeu, nu pierdem nimic, câştigăm totul: cel care cu preţul sufletului său îşi va fi găsit viaţa, o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa pentru mine, o va găsi⁴⁸.

Am tras biletul câştigător, premiul I. Când ceva ne împiedică să vedem asta cu claritate, să examinăm interiorul sufletului nostru, poate există puţină credinţă, puţină conversaţie personală cu Dumnezeu, puţină viaţă de rugăciune. Trebuie să îl rugăm pe Domnul – prin intermediul mamei lui şi mamei noastre – să ne sporească dragostea faţă de el, să ne acorde harul de a savura dulcea lui prezenţă; pentru că doar atunci când se iubeşte se ajunge la libertatea cea mai deplină: aceea de a nu dori să abandonăm niciodată, pentru întreaga veşnicie, obiectul dragostei noastre.

Să îl privim din nou pe Învăţător. Poate tu de asemenea auzi în acest moment reproşul adresat lui Toma: Adu degetul tău aici şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios⁹; şi, cu apostolul, va ieşi din sufletul său, cu sinceră căinţă, acel strigăt: Domnul meu şi Dumnezeul meu¹⁰!, te recunosc definitiv ca Învăţător, şi de acum pentru totdeauna – cu ajutorul tău – voi păstra ca o comoară învăţăturile tale şi mă voi strădui să le urmez cu loialitate.

Cu câteva pagini înainte, în evanghelie, retrăim acea scenă în care Isus s-a retras în rugăciune, iar discipolii sunt aproape, probabil contemplându-l. Când a terminat, unul s-a hotărât să îl implore: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum Ioan şi-a învăţat discipolii. El le zise: Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău¹¹.

Observaţi ceea ce este surprinzător în răspuns: discipolii trăiesc împreună cu Isus Cristos şi, în mijlocul discuţiilor lor, Domnul le arată cum trebuie să se roage; le revelează marele secret al milostivirii divine, că suntem fii ai lui Dumnezeu şi că putem să vorbim încrezători cu el, cum vorbeşte un copil cu tatăl său.

Când văd cum unii înţeleg viaţa de pietate, relaţia unui creştin cu Domnul său, şi îmi prezintă această imagine dezagreabilă, teoretică, în formule, plină de cantilene fără suflet, care favorizează mai mult anonimatul decât conversaţia personală, între patru ochi, cu Tatăl nostru Dumnezeu – autentica rugăciune vocală niciodată nu presupune anonimatul – îmi amintesc acel sfat al Domnului: Când vă rugaţi, nu spuneţi vorbe multe, ca păgânii. Ei îşi închipuie că datorită vorbăriei lor vor fi ascultaţi. Nu faceţi dar ca ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie mai înainte de a-i cere¹². Şi comentează un părinte al Bisericii: Cred că Cristos ne porunceşte să evităm rugăciunile lungi; dar lungi nu în ceea ce priveşte timpul, ci prin multitudinea nesfârşită de cuvinte... Domnul însuşi ne-a dat exemplul văduvei care, prin forţa rugăciunii, a învins rezistenţa judecătorului nedrept; şi alt exemplu, al acelui intrus care a venit în toiul nopţii şi, din cauza încăpăţânării lui mai mult decât a prieteniei, a reuşit să îl scoale din pat pe prietenul său (Cf. Lc 11,5-8; 18,1-8). Cu aceste două exemple, ne porunceşte să ne rugăm constant, dar nu compunând rugăciuni interminabile, ci spunându-i cu simplitate nevoile noastre¹³.

În orice caz, dacă la începutul meditaţiei voastre nu reuşiţi să vă concentraţi atenţia pentru a conversa cu Dumnezeu, vi se pare că sunteţi uscaţi iar mintea pare să nu fie în stare să exprime nicio idee, sau rămâneţi insensibili, vă sfătuiesc să faceţi ceea ce eu am încercat să practic mereu în aceste situaţii: puneţi-vă în prezenţa Tatălui vostru şi spuneţi-i măcar: Doamne, nu ştiu să mă rog, nu îmi vine în minte nimic să îţi spun!... Şi să fiţi siguri că chiar în această clipă aţi început să vă rugaţi.