Lista numerelor

Credinţa lui Bartimeu

De data aceasta, sfântul Marcu este cel care ne povesteşte vindecarea altui orb. Cum ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi multă lume, fiul lui Timeu, Bartimeu, un orb cerşetor, şedea pe marginea drumului¹⁰. Auzind acea mare zarvă a mulţimii, orbul a întrebat: Ce se întâmplă? I-au răspuns: Trece Isus din Nazaret. Şi atunci i s-a aprins atât de tare sufletul de credinţa în Cristos, încât a strigat: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine¹¹!

Nu îţi vine să strigi şi ţie, care eşti de asemenea oprit pe marginea drumului, a acestui drum al vieţii, care este atât de scurt; ţie, căruia îţi lipsesc luminile călăuzitoare; ţie, care ai nevoie de mai multe haruri pentru a te hotărî să cauţi sfinţenia? Nu simţi nevoia de a striga: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine? Ce frumoasă rugăciune iaculatorie, pe care să o repeţi des!

Vă sfătuiesc să meditaţi în tihnă asupra momentelor care preced miracolul, cu scopul de a păstra bine întipărită în minte o idee foarte clară: cât de diferite sunt de inima milostivă a lui Isus bietele noastre inimi! Vă va ajuta mereu, şi în mod special în momentul încercării, al tentaţiei, şi de asemenea în momentul răspunsului generos în micile îndatoriri şi în prilejurile de eroism.

Mulţi se răsteau la el să tacă¹². Cum au strigat la tine, când ai bănuit că Isus a trecut pe lângă tine. S-au accelerat bătăile inimii şi ai început, de asemenea, să strigi, animat de o nelinişte interioară. Şi prietenii, comoditatea, mediul, totul te-a sfătuit: taci, nu spune nimic! De ce trebuie să îl strigi pe Isus? Nu îl deranja!

Dar sărmanul Bartimeu nu i-a ascultat, şi a continuat cu şi mai multă forţă: Fiul lui David, ai milă de mine. Domnul, care îl auzise de la început, l-a lăsat să persevereze în rugăciune. La fel ca pe tine. Isus percepe prima invocaţie a sufletului nostru, dar aşteaptă. Vrea să ne convingem că avem nevoie de el; vrea să îl rugăm, să fim încăpăţânaţi, ca acel orb care stătea lângă drumul de ieşire din Ierihon. Să-l imităm. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va acorda imediat ceea ce îi cerem, chiar dacă mulţi vor încerca să ne îndepărteze de rugăciune, să nu încetăm să îl implorăm¹³.

Să nu ne lipsească în ziua noastră unele momente dedicate special întâlnirii cu Dumnezeu, în care să ridicăm spre el gândurile noastre, fără să fie nevoie să iasă de pe buzele noastre cuvinte, pentru că acestea cântă în inimă. Să dedicăm acestei norme de pietate un timp suficient; la oră fixă, dacă este posibil. Lângă tabernacol, însoţindu-l pe cel care a rămas din dragoste. Şi, dacă nu se poate altfel, oriunde în altă parte, pentru că Domnul nostru este în mod inefabil în sufletul nostru în har. Te sfătuiesc totuşi să mergi mereu, când e posibil, la capelă: şi subliniez că nu spun biserică, pentru a fi mai clar că nu este un loc în care să stai, cu emfază de ceremonie oficială, ci un loc în care îţi ridici mintea la cer în reculegere şi intimitate, cu convingerea că Isus Cristos te vede, te aude, te aşteaptă şi te veghează din tabernacol, unde este cu adevărat prezent, ascuns în speciile sacramentale.

Fiecare dintre voi, dacă vrea, poate găsi propriul făgaş, pentru această convorbire cu Dumnezeu. Nu îmi place să vorbesc despre metode, nici despre formule, pentru că niciodată nu mi-a plăcut ideea de a încorseta pe cineva: am încercat să îi încurajez pe toţi să se apropie de Domnul, respectând fiecare suflet aşa cum este, cu propriile sale caracteristici. Cereţi-i să pună proiectele sale în viaţa noastră: nu doar în minte, ci şi în adâncul inimii şi în toate activităţile noastre exterioare. Vă asigur că astfel vă veţi elibera de mare parte din neplăcerile şi din grijile egoismului, şi veţi simţi puterea de a extinde binele în jurul vostru. Câte contrarietăţi dispar când, interior, ne aşezăm cât mai aproape de acest Dumnezeu al nostru, care nu ne abandonează niciodată! Se reînnoieşte, cu diferite nuanţe, această dragoste a lui Isus pentru ai săi, pentru bolnavi, pentru paralitici. El ne întreabă: ce se întâmplă cu tine? Mi se întâmplă că... Şi, imediat, lumină sau, cel puţin, acceptare şi pace.

Invitându-te la aceste confidenţe adresate Învăţătorului, mă refer în special la dificultăţile tale personale, pentru că majoritatea obstacolelor pentru fericirea noastră se nasc dintr-o mândrie mai mult sau mai puţin ascunsă. Ne considerăm de o valoare excepţională, cu calităţi extraordinare; şi, când ceilalţi nu ne preţuiesc suficient, ne simţim umiliţi. Este o bună ocazie să ne îndreptăm spre rugăciune şi de a ne corecta, cu certitudinea că niciodată nu este prea târziu pentru a schimba traseul. Dar este foarte bine să începem această schimbare de traseu cât mai devreme.

În rugăciune, mândria, cu ajutorul harului, se poate transforma în umilinţă. Şi se revarsă adevărata bucurie în suflet, chiar şi atunci când încă mai vedem noroiul de pe aripi, noroiul slăbiciunile, care se usucă. Apoi, prin mortificare, va cădea acest noroi şi vom putea zbura mai sus, pentru că ne va fi favorabil vântul milei lui Dumnezeu.