Lista numerelor

De fiecare dată când simţim în inimă dorinţa de a fi mai buni, de a-i răspunde mai generos Domnului, şi căutăm o călăuză, un punct de reper clar pentru existenţa noastră creştină, Duhul Sfânt ne aduce aminte cuvintele evangheliei: Este bine să vă rugaţi cu perseverenţă şi să nu vă descurajaţi¹. Rugăciunea este fundamentul oricărei lucrări supranaturale; cu rugăciunea suntem atotputernici şi, dacă am renunţa la acest instrument, nu am obţine nimic.

Aş vrea că astăzi, în meditaţia noastră, să ne convingem definitiv de necesitatea de a ne propune să fim suflete contemplative, pe stradă, la muncă, cu o conversaţie continuă cu Dumnezeul nostru, care nu trebuie să scadă în intensitate de-a lungul zilei. Dacă încercăm să urmăm cu loialitate paşii Învăţătorului, acesta este singurul drum.

Să nu ne lipsească în ziua noastră unele momente dedicate special întâlnirii cu Dumnezeu, în care să ridicăm spre el gândurile noastre, fără să fie nevoie să iasă de pe buzele noastre cuvinte, pentru că acestea cântă în inimă. Să dedicăm acestei norme de pietate un timp suficient; la oră fixă, dacă este posibil. Lângă tabernacol, însoţindu-l pe cel care a rămas din dragoste. Şi, dacă nu se poate altfel, oriunde în altă parte, pentru că Domnul nostru este în mod inefabil în sufletul nostru în har. Te sfătuiesc totuşi să mergi mereu, când e posibil, la capelă: şi subliniez că nu spun biserică, pentru a fi mai clar că nu este un loc în care să stai, cu emfază de ceremonie oficială, ci un loc în care îţi ridici mintea la cer în reculegere şi intimitate, cu convingerea că Isus Cristos te vede, te aude, te aşteaptă şi te veghează din tabernacol, unde este cu adevărat prezent, ascuns în speciile sacramentale.

Fiecare dintre voi, dacă vrea, poate găsi propriul făgaş, pentru această convorbire cu Dumnezeu. Nu îmi place să vorbesc despre metode, nici despre formule, pentru că niciodată nu mi-a plăcut ideea de a încorseta pe cineva: am încercat să îi încurajez pe toţi să se apropie de Domnul, respectând fiecare suflet aşa cum este, cu propriile sale caracteristici. Cereţi-i să pună proiectele sale în viaţa noastră: nu doar în minte, ci şi în adâncul inimii şi în toate activităţile noastre exterioare. Vă asigur că astfel vă veţi elibera de mare parte din neplăcerile şi din grijile egoismului, şi veţi simţi puterea de a extinde binele în jurul vostru. Câte contrarietăţi dispar când, interior, ne aşezăm cât mai aproape de acest Dumnezeu al nostru, care nu ne abandonează niciodată! Se reînnoieşte, cu diferite nuanţe, această dragoste a lui Isus pentru ai săi, pentru bolnavi, pentru paralitici. El ne întreabă: ce se întâmplă cu tine? Mi se întâmplă că... Şi, imediat, lumină sau, cel puţin, acceptare şi pace.

Invitându-te la aceste confidenţe adresate Învăţătorului, mă refer în special la dificultăţile tale personale, pentru că majoritatea obstacolelor pentru fericirea noastră se nasc dintr-o mândrie mai mult sau mai puţin ascunsă. Ne considerăm de o valoare excepţională, cu calităţi extraordinare; şi, când ceilalţi nu ne preţuiesc suficient, ne simţim umiliţi. Este o bună ocazie să ne îndreptăm spre rugăciune şi de a ne corecta, cu certitudinea că niciodată nu este prea târziu pentru a schimba traseul. Dar este foarte bine să începem această schimbare de traseu cât mai devreme.

În rugăciune, mândria, cu ajutorul harului, se poate transforma în umilinţă. Şi se revarsă adevărata bucurie în suflet, chiar şi atunci când încă mai vedem noroiul de pe aripi, noroiul slăbiciunile, care se usucă. Apoi, prin mortificare, va cădea acest noroi şi vom putea zbura mai sus, pentru că ne va fi favorabil vântul milei lui Dumnezeu.

Suntem mişcaţi, inima ne tresaltă puternic când ascultăm cu atenţie acel strigăt al sfântului Paul: Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi¹. Azi, încă o dată, îmi propun mie, şi vă amintesc, de asemenea, şi vouă, şi omenirii întregi: Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, să fim sfinţi.

Pentru a linişti sufletele cu autentică pace, pentru a transforma pământul, pentru a-l căuta în lume şi prin intermediul lucrurilor din lume pe Dumnezeu, Domnul nostru, este indispensabilă sfinţenia personală. În discuţiile mele cu oameni din atâtea ţări şi din mediile sociale cele mai diferite, deseori sunt întrebat: Şi ce ni se spune celor căsătoriţi? Ce se spune celor care lucrează pământul? Ce, văduvelor? Ce, tinerilor?

Răspund sistematic că am un singur fel de mâncare. Şi obişnuiesc să subliniez că Isus Cristos, Domnul nostru, a predicat vestea cea bună pentru toţi, fără nicio deosebire. Un singur fel de mâncare şi o singură hrană: Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis şi să-i îndeplinesc lucrarea². Pe fiecare ne cheamă la sfinţenie, de la fiecare cere dragoste: tineri şi bătrâni, burlaci şi căsătoriţi, sănătoşi şi bolnavi, culţi şi ignoranţi, oriunde ar lucra, oriunde s-ar afla. Există un singur mod de a creşte în familiaritatea şi înţelegerea cu Dumnezeu: să ne adresăm lui, în rugăciune, să vorbim cu el, să îi arătăm – de la inimă la inimă – ataşamentul nostru.

A vorbi cu Dumnezeu

Vă veţi ruga mie şi eu vă voi auzi³. Şi îl invocăm discutând, adresându-ne lui. Pentru aceasta trebuie să punem în practică îndemnul apostolului: Sine intermissione orate⁴; Rugaţi-vă mereu, orice s-ar întâmpla. Nu doar din inimă, ci din toată inima⁵.

Vă gândiţi că viaţa nu este mereu suportabilă, că nu lipsesc dezamăgirile, şi durerile, şi tristeţile. O să vă răspund, tot cu sfântul Paul, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru⁶. Nimic nu ne poate îndepărta de caritatea lui Dumnezeu, de dragostea, de relaţia constantă cu Tatăl nostru.

A recomanda această uniune continuă cu Dumnezeu nu înseamnă a prezenta un ideal atât de sublim, încât se arată inaccesibil pentru majoritatea creştinilor? Într-adevăr, este sus ţinta, dar nu inaccesibilă. Calea care conduce la sfinţenie este calea rugăciunii; iar rugăciunea trebuie să se prindă puţin câte puţin în suflet, ca mica sămânţă care se va transforma mai târziu în copac cu frunziş bogat.

Preasfânta Treime

Am început cu rugăciuni vocale, simple, încântătoare, pe care le-am învăţat în copilăria noastră, şi pe care nu am vrea să le abandonăm niciodată. Rugăciunea, care a început cu această ingenuitate puerilă, se dezvoltă acum în făgaş larg, domol şi sigur, pentru că urmează pasul prieteniei cu acela care a afirmat: Eu sunt calea²⁸. Dacă îl iubim pe Cristos astfel, dacă cu divină îndrăzneală ne refugiem în rana pe care lancea a lăsat-o în coasta sa, se va îndeplini promisiunea Învăţătorului: Dacă cineva mă iubeşte, îmi va păstra cuvântul, iar Tatăl meu îl va iubi şi noi vom veni la el şi vom locui la el²⁹.

Inima are nevoie atunci, de a o deosebi şi de a o adora pe fiecare dintre persoanele divine. Într-un fel, este o descoperire, pe care o face sufletul în viaţa supranaturală, ca una dintre acele mici fiinţe care îşi deschide ochii asupra existenţei. Şi discută cu dragoste cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; şi se supune cu uşurinţă acţiunii Duhului Sfânt dătător de viaţă, care ne dăruieşte fără să merităm: darurile şi virtuţile supranaturale!