Lista numerelor

Nu aţi observat în familii, când se păstrează o piesă decorativă de valoare şi fragilă – o vază, de exemplu –, câtă grijă au toţi de ea, ca să nu se spargă? Până când, într-o zi, copilul, jucându-se, o trage la pământ iar acea amintire preţioasă se sparge în mai multe cioburi. Supărarea este mare dar, imediat, vine reparaţia; vaza se recompune, se lipeşte cu grijă şi, restaurată, în final rămâne la fel de frumoasă ca înainte.

Dar, când obiectul este din porţelan sau pur şi simplu din lut ars, de obicei sunt suficiente nişte scoabe, acele fire de fier sau din alt metal, care menţin unite bucăţile. Iar vasul, astfel reparat, dobândeşte un farmec original.

Să transpunem acest lucru la viaţa noastră interioară. În faţa mizeriilor noastre şi a păcatelor noastre, în faţa greşelilor noastre – chiar dacă, prin harul divin sunt neînsemnate –, să ne îndreptăm spre rugăciune şi să îi spunem Tatălui nostru: Doamne, în sărăcia mea, în fragilitatea mea, în lutul meu de vas spart, Doamne, pune-mi nişte scoabe şi – cu căinţa mea şi cu iertarea ta – voi fi mai puternic şi mai frumos decât înainte! O rugăciune consolatoare, ca să o repetăm când se sparge acest biet lut al nostru.

Să nu ne distragă atenţia faptul că suntem fragili, să nu ne şocheze când comportamentul nostru se zdruncină pentru mai nimic; să avem încredere în Domnul, care are mereu pregătit ajutorul: Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine mă voi teme³?. De nimeni: discutând astfel cu Tatăl nostru din cer, să nu îngăduim frica de nimeni şi de nimic.

Credinţa nu este doar pentru a o propovădui ci, mai ales, pentru a o practica. Poate deseori ne lipsesc forţele. Atunci – şi mergem din nou la sfânta evanghelie –, să vă comportaţi ca acel tată al băiatului demonizat. Căuta salvarea fiului său, spera că Isus îl va vindeca, dar nu reuşea să creadă în atâta fericire. Iar Isus, care cere mereu credinţă, cunoscând dezorientarea acelui suflet, a anticipat: Dacă poţi!... Toate îi sunt cu putinţă celui care crede³⁷. Totul este posibil: atotputernici! Dar cu credinţă. Acel bărbat simte că credinţa lui şovăie, se teme că această sărăcie a credinţei va împiedica vindecarea fiului său. Şi plânge. Să nu ne ruşinăm de această tânguire: este rodul dragostei lui Dumnezeu, al rugăciunii pline de pocăinţă, al umilinţei. Iar tatăl copilului strigă: Cred! Ajută necredinţei mele³⁸!.

Să o spunem cu aceleaşi cuvinte noi, acum, la sfârşitul acestui timp de meditaţie. Doamne, cred! M-am educat în credinţa ta, am hotărât să te urmez îndeaproape. În repetate ori, de-a lungul vieţii mele, am implorat milostivirea ta. Şi, în repetate ori, de asemenea, am considerat aproape imposibil ca tu să faci atâtea minuni în inima fiilor tăi. Doamne, cred! Dar ajută-mă, ca să cred mai mult şi mai bine!

Şi să adresăm de asemenea această pledoarie sfintei Maria, Maica lui Dumnezeu şi mama noastră, învăţătoare a credinţei: Ferice de aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul³⁹!