Lista numerelor

Planul de viaţă

Examinând cum este şi cum ar trebui să fie pietatea noastră; în ce puncte concrete ar trebui să îmbunătăţim relaţia noastră personală cu Dumnezeu, dacă m-aţi înţeles, veţi respinge tentaţia de a imagina fapte vitejeşti imposibile, pentru că aţi descoperit că Domnul se mulţumeşte să îi oferim mici dovezi de dragoste în fiecare moment.

Încearcă să respecţi un plan de viaţă, cu constanţă: câteva minute de rugăciune mentală; participarea la sfânta Liturghie – zilnic, dacă este posibil – şi împărtăşirea frecventă; recurgerea regulată la sfântul sacrament al iertării – deşi conştiinţa ta nu te acuză de o greşeală mortală –; vizitarea lui Isus în tabernacol; rugăciunea şi contemplarea misterelor sfântului Rozariu, şi atâtea practici minunate pe care le cunoşti sau le poţi învăţa.

Nu trebuie să se transforme în norme rigide, ca nişte compartimente etanşe; semnalează un itinerar flexibil, adaptat condiţiei tale de om care trăieşte în mijlocul lumii, cu o activitate profesională intensă şi cu îndatoriri şi relaţii sociale pe care nu trebuie să le neglijezi, pentru că în aceste treburi se află continua ta întâlnirea cu Dumnezeu. Planul tău de viaţă trebuie să fie ca o mănuşă de cauciuc care se adaptează perfect mâinii care o foloseşte.

Să nu uiţi nici că important nu este să faci multe lucruri; limitează-te cu generozitate la acelea pe care poţi să le faci în fiecare zi, fie că ai chef, fie că nu. Aceste practici te vor duce, aproape fără să îţi dai seama, la rugăciunea contemplativă. Vor izvorî din sufletul tău mai multe acte de dragoste, jaculatorii, acţiuni de mulţumire, acte de reparaţie, comuniuni spirituale. Şi acestea, în timp ce îţi îndeplineşti obligaţiile: când ridici telefonul, când urci într-un mijloc de transport, când închizi sau deschizi uşa, când treci prin faţa unei biserici, când începi o nouă sarcină, în timp ce o realizezi şi când o termini; toate le vei dedica Tatălui tău Dumnezeu.

Odihniţi-vă în filiaţia divină. Dumnezeu este un tată plin de tandreţe, de dragoste infinită. Spune-i Tată de multe ori pe zi şi spune-i – între patru ochi, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliul şi forţa de a fi fiu al său. Toate acestea alcătuiesc un autentic program de viaţă interioară, pe care trebuie să o canalizezi prin intermediul relaţiilor tale de pietate cu Dumnezeu – puţine, dar constante, insist –, care îţi vor permite să dobândeşti sentimentele şi comportamentul unui fiu bun.

Trebuie să te previn şi împotriva pericolului rutinei – adevărat mormânt al pietăţii –, care se arată frecvent mascată cu ambiţii de a realiza, de a întreprinde gesturi importante, în timp ce se neglijează cu comoditate îndatoririle cotidiene obligatorii, Când percepi insinuarea acestei stări, aşază-te cu sinceritate în faţa Domnului: gândeşte-te dacă nu te-ai plictisit să lupţi mereu cu aceleaşi lucruri, pentru că nu l-ai căutat pe Dumnezeu; uită-te dacă a scăzut – din lipsă de generozitate, de spirit de sacrificiu – perseverenţa fidelă în muncă. Atunci, normele tale de pietate, micile mortificări, activitatea apostolică fără roade imediate, apar ca îngrozitor de sterile. Suntem goi, şi poate începem să visăm la noi planuri, pentru a amuţi vocea Tatălui nostru din ceruri, care cere o totală loialitate. Şi cu un coşmar de mărire în suflet, aruncăm în uitare realitatea cea mai sigură, drumul care, fără îndoială, ne conduce spre sfinţenie: semnal clar că am pierdut punctul de vedere supranatural; convingerea că suntem copii mici; siguranţa că Tatăl nostru va face în noi minuni, dacă reîncepem cu umilinţă.

Pentru unii, toate acestea sunt, poate, familiare; pentru alţii, noi; pentru toţi, dificile. Dar eu, cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem. Ni se poate părea normal să le ignorăm sau să le desconsiderăm pe persoanele pe care le iubim? Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele, dorinţele, gândurile: este ca o prezenţă continuă. La fel este cu Dumnezeu.

Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o unică discuţie intimă şi plină de încredere. Am afirmat şi am scris acest lucru de atâtea ori, o repet încă o dată, pentru că Domnul nostru ne face să vedem – cu exemplul său – că acesta este comportamentul sigur: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: Mulţumesc, Doamne! Când vine un moment dificil: Doamne, nu mă părăsi! Şi acest Dumnezeu blând şi umil cu inima²¹, nu va uita rugăciunile noastre, nici nu va rămâne indiferent, pentru că el a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide²².

Să încercăm, de aceea, să nu pierdem niciodată punctul de vedere supranatural, văzându-l în spatele oricărui eveniment pe Dumnezeu: în faţa a ceea ce este plăcut şi a ceea ce este neplăcut, în faţa consolării... şi a dezolării din cauza morţii unei fiinţe iubite. Mai înainte de toate, discuţia cu Tatăl tău, Dumnezeu, căutându-l pe Domnul în centrul sufletului nostru. Nu este un lucru care poate fi considerat mărunt, neînsemnat: este manifestarea clară a vieţii interioare constante, a autenticului dialog de dragoste. O practică curentă care nu ne va provoca nicio deformare psihologică pentru că – pentru un creştin – trebuie să fie la fel de naturală ca bătaia inimii.

Ca personaj în plus în evanghelie

Când, în aceşti treizeci de ani de preoţie, am insistat cu tenacitate asupra necesităţii rugăciunii, asupra posibilităţii de a transforma existenţa într-o rugăciune continuă, unele persoane m-au întrebat: Dar este posibil să ne comportăm tot timpul aşa? Da, este. Această unire cu Domnul nostru nu ne îndepărtează de lume, nu ne transformă în fiinţe ciudate, străine de schimbarea vremurilor.

Dacă Dumnezeu ne-a creat, dacă ne-a mântuit, dacă ne iubeşte până la a-şi da unicul Fiu pentru noi²⁵, dacă ne aşteaptă – în fiecare zi! – cum aştepta acel tată din parabola fiului risipitor²⁶, cum să nu dorească să îl tratăm cu dragoste? Ciudat ar fi să nu vorbim cu Dumnezeu, să ne îndepărtăm de el, să-l uităm, să ne împrăştiem în activităţi care nu au nimic în comun cu aceste atingeri neîntrerupte ale harului.

Ascetică? Mistică? Nu mă interesează. Orice ar fi, mistică sau ascetică, ce contează? Este un dar al lui Dumnezeu. Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul său. Credinţă şi fapte de credinţă: fapte, pentru că Domnul – ai constatat acest lucru de la început, şi l-am subliniat la momentul potrivit – este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplaţie şi este uniune; aceasta trebuie să fie viaţa multor creştini, fiecare mergând înainte pe propria sa cale spirituală – sunt infinite –, în mijlocul grijilor lumii, chiar dacă nici măcar nu şi-au dat seama.

O rugăciune şi un comportament care nu ne îndepărtează de activităţile noastre obişnuite, care în mijlocul acestei strădanii nobile pământeşti ne conduc la Domnul. Ridicând toate aceste corvezi spre Dumnezeu, creatura spiritualizează lumea. Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale.

Aşa acţionează Dumnezeul nostru. Când acel fiu se întoarce, după ce şi-a cheltuit banii trăind rău, după ce – mai presus de toate – a uitat de tatăl său, tatăl spune: Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l! Să mâncăm şi să ne înveselim³³. Tatăl nostru, Dumnezeu, când mergem la el cu căinţă, scoate din mizeria noastră bogăţie; din slăbiciunea noastră, forţă. Ce ne va pregăti, dacă nu îl abandonăm, dacă îl frecventăm în fiecare zi, dacă îi adresăm cuvinte de duioşie confirmate cu acţiunile noastre, dacă îi cerem totul, încrezători în omnipotenţa sa şi în milostivirea sa? Doar pentru că s-a întors la el fiul său, după ce l-a trădat, pregăteşte o serbare; ce ne va acorda, dacă mereu am încercat să rămânem alături de el?

Departe de comportamentul nostru, de aceea, amintirea ofenselor care ni s-au adus, a umilinţelor pe care le-am suferit – oricât de nedrepte, grosolane şi brutale au fost –, pentru că nu este demn de un fiu al lui Dumnezeu să aibă un registru, să contabilizeze jignirile. Nu putem să uităm exemplul lui Cristos, iar credinţa noastră creştină nu se schimbă ca o haină: poate să slăbească sau se poate întări ori se poate pierde. Cu această viaţă supranaturală, credinţa se întăreşte, iar sufletul se îngrozeşte văzând mizerabila goliciune umană, fără ceea ce este divin. Şi iartă, şi mulţumeşte: Dumnezeul meu, dacă îmi privesc biata mea viaţă, nu găsesc niciun motiv de vanitate şi, cu atât mai puţin, de mândrie: găsesc doar o mulţime de motive de a trăi mereu umil şi căit. Ştiu bine că domnia cea mai bună este slujirea.