Lista numerelor

Ca bătaia inimii

În timp ce eu vorbesc, ştiu că voi, în prezenţa lui Dumnezeu, încercaţi să vă treceţi în revistă comportamentul. Nu este adevărat că majoritatea acestor neplăceri care au neliniştit sufletul tău, a acestei lipse de pace, vin din faptul că nu ai răspuns invitaţiilor divine; sau, mai degrabă, din faptul că ai mers, poate, pe calea ipocriţilor, pentru că te căutai pe tine însuţi? Cu trista intenţie de a menţine în faţa celor care te înconjoară aparenţa unei atitudini creştine, în interiorul tău nu acceptai renunţarea, mortificarea pasiunilor tale strâmbe, dăruirea fără condiţii, dezinteresată, precum Isus Cristos.

Iată, în aceste momente de meditaţie în faţa tabernacolului, nu vă puteţi limita să ascultaţi cuvintele pe care le spune preotul, doar materializând rugăciunea intimă a fiecăruia. Eu îţi prezint câteva consideraţii, îţi semnalez nişte puncte, pentru ca tu să le prinzi în mod activ şi să reflectezi asupra lor la rândul tău, transformându-le în teme ale unui colocviu foarte personal şi liniştit între Dumnezeu şi tine, astfel încât să le aplici la situaţia ta actuală şi, cu lumina pe care Domnul ţi-o aduce, să faci distincţie în comportamentul tău între ceea ce merge drept de ceea ce se abate de la drumul drept, pentru a ne corecta cu ajutorul harului său.

Mulţumeşte-i Domnului pentru acest cumul de lucrări bune pe care le-ai realizat, dezinteresat, pentru ca să poţi cânta cu psalmistul: M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului, şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei¹⁶. Cere-i de asemenea iertare pentru omisiunile tale sau pentru paşii tăi greşiţi, când ai intrat în acest lamentabil labirint al ipocriziei, afirmând că doreşti gloria lui Dumnezeu şi binele aproapelui, dar de fapt te onorai pe tine însuţi... Fii îndrăzneţ, fii generos şi spune nu: nu mai vrei să îi înşeli pe Domnul şi omenirea.

Este momentul să te îndrepţi spre Maica ta binecuvântată din cer, ca să te primească în braţele sale şi să obţină de la Fiul său o privire plină de milă. Şi încearcă imediat să iei hotărâri concrete: spune dintr-o dată, chiar dacă doare, acest detaliu care stânjeneşte şi pe care Dumnezeu şi tu îl ştiţi bine. Mândria, senzualitatea, lipsa simţului supranatural se vor alia pentru a-ţi şopti: asta? Dar este vorba despre o împrejurare măruntă, insignifiantă! Tu răspunde, fără a mai dialoga cu ispita: mă voi dărui şi în aceasta exigenţă divină! Şi nu va fi fără temei: dragostea se arată în mod special în mărunţişuri. De obicei, sacrificiile pe care ni le cere Domnul, cele mai dificile, sunt minuscule, dar la fel de continue şi de valoroase ca bătaia inimii.

Câte mame ai cunoscut tu ca protagoniste ale unui act eroic, extraordinar? Puţine, foarte puţine. Şi, cu toate acestea, mame eroice, cu adevărat eroice, care nu par cu nimic excepţionale, care nu vor apărea niciodată la ştiri – cum se spune –, tu şi eu cunoaştem multe: trăiesc negându-se pe sine tot timpul, renunţând cu bucurie la propriile plăceri şi pasiuni, la timpul lor, la posibilităţile lor de afirmare sau de succes, pentru a umple de fericire zilele copiilor lor.

A acţiona cu intenţie dreaptă

Dacă în fiecare moment nu extragem din evanghelie concluzii pentru viaţa actuală, înseamnă că nu medităm suficient asupra ei. Mulţi sunteţi tineri; alţii aţi ajuns deja la maturitate. Toţi vreţi, vrem – dacă nu, nu am fi aici –, să producem roade bune. Încercăm să punem, în comportamentul nostru, spiritul de sacrificiu, râvna de a negocia cu talantul pe care Domnul ni l-a încredinţat, pentru că simţim zelul divin pentru suflete. Dar nu ar fi pentru prima dată când, în pofida buneivoinţe, cineva cade în capcana acestei adunături – ex pharisaeis et herodianis¹¹– compusă, poate, din cei care, într-un fel sau altul, pentru că sunt creştini, ar trebui să apere drepturile lui Dumnezeu şi, în schimb, aliaţi şi identificaţi cu interesele forţelor răului, îi înconjură insidios pe alţi fraţi în credinţă, pe alţi slujitori ai aceluiaşi Mântuitor.

Fiţi prudenţi şi lucraţi mereu cu simplitate, virtute atât de proprie unui bun fiu al lui Dumnezeu. Fiţi naturali în limbajul vostru şi în comportarea voastră. Ajungeţi la fondul problemelor; nu rămâneţi la suprafaţă. Ţineţi seama că trebuie să ne aşteptăm cu anticipaţie la dezgustul celorlalţi şi la cel propriu, dacă dorim cu adevărat să îndeplinim cu sfinţenie şi cu bărbăţie obligaţiile noastre de creştini.

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.

Rugăciune vie

Mă voi scula acum şi voi cutreiera cetatea, străzile şi pieţele; şi voi căuta pe iubitul inimii mele³⁴... Şi nu doar cetatea: Voi cutreiera dintr-o parte în alta a lumii – în toate naţiile, în toate popoarele, pe cărări şi pe poteci – pentru a atinge pacea sufletului meu. Şi o descopăr în ocupaţiile zilnice, care nu sunt piedici pentru mine; care sunt – dimpotrivă – cale şi motiv pentru a iubi din ce în ce mai mult şi a mă uni din ce în ce mai mult cu Dumnezeu.

Şi când ne pândeşte – violentă – tentaţia descurajării, a împotrivirilor, a luptei, a supărării, a unei noi nopţi în suflet, ne pune psalmistul pe buze şi în minte acele cuvinte: Voi fi cu el în strâmtorare³⁵. Cât valorează, Isuse, în faţa crucii tale, a mea; în faţa rănilor tale, zgârieturile mele? Cât valorează, în faţa dragostei tale imense, pure şi infinite, această biată greutate pe care ai pus-o tu pe umerii mei? Şi inimile voastre, şi a mea, se umplu de o dorinţă nepotolită, mărturisindu-i – cu fapte – că murim de dragoste³⁶.

Se naşte o sete de Dumnezeu, o fervoare de a-i înţelege lacrimile; de a-i vedea surâsul, chipul... Cred că modul cel mai bun de a exprima aceste sentimente este să repetăm, cu Scriptura: Cum cerbul doreşte apa izvoarelor, aşa tânjeşte sufletul meu după tine, o Dumnezeul meu³⁷!. Iar sufletul înaintează pătruns în Dumnezeu, îndumnezeit: s-a făcut creştinul călător însetat, care îşi deschide gura pentru apele izvorului³⁸.