Lista numerelor

A-l purta pe Dumnezeu în trupurile noastre

Mereu mi-a provocat multă durere regula unora – a atâtora! – care aleg, ca linie călăuzitoare a învăţăturilor lor, necurăţia; lucru cu care reuşesc – am constatat în destul de multe suflete – contrariul a ceea ce pretind, pentru că este o substanţă mai lipicioasă decât smoala, şi deformează conştiinţele, cu complexe sau cu temeri, ca şi cum curăţenia sufletului ar fi un obstacol aproape de netrecut. Noi, nu; noi trebuie să tratăm sfânta puritate cu argumente pozitive şi curate, cu cuvinte simple şi clare.

A reflecta asupra acestei teme înseamnă a dialoga despre dragoste. Vă semnalez că mă ajută, pentru aceasta, să mă îndrept asupra Umanităţii Preasfinte a Domnului nostru, asupra acestei minuni inefabile a lui Dumnezeu care se umileşte până la a se face om, şi care nu se simte degradat pentru că a luat carne ca a noastră, cu toate limitările şi slăbiciunile sale, mai puţin păcatul; şi asta, pentru că ne iubeşte la nebunie! El nu se coboară prin micşorarea lui; în schimb, pe noi ne ridică, ne sfinţeşte în corp şi în suflet. A răspunde da dragostei lui, cu o duioşie clară, arzătoare şi ordonată, aceasta este virtutea castităţii.

Trebuie să strigăm lumii întregi, cu gura şi cu mărturia comportamentului nostru: Nu otrăviţi inima, ca şi cum am fi biete animale, dominate de instinctele cele mai joase. Un scriitor creştin explică astfel: Iată că nu este mică inima omului, pentru că îmbrăţişează atâtea lucruri. Măsura acestei măreţii nu este în dimensiunile sale fizice, ci în puterea gândirii sale, capabilă să atingă cunoaşterea atâtor adevăruri. În inimă este posibil să pregăteşti calea Domnului, să trasezi o cale dreaptă, ca să treacă pe acolo cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Cu o comportare onestă, cu lucrări ireproşabile, pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărarea, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să meargă în voi fără piedici şi să vă dea cunoaşterea misterelor sale şi a venirii sale¹⁴.

Ne dezvăluie Sfânta Scriptură că această lucrare grandioasă a sanctificării, sarcina ascunsă şi magnifică a Sfântului Duh, se întâmplă în suflet şi în corp. Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? spune apostolul. Să iau atunci mădularele lui Cristos şi să le fac mădularele unei prostituate? (...) Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Aţi fost cumpăraţi scump. Daţi-i atunci mărire lui Dumnezeu în trupul vostru¹⁵.

Nu am obosit niciodată şi, prin harul lui Dumnezeu, nu voi obosi niciodată să vorbesc despre rugăciune. Prin 1930, când veneau la mine, preot tânăr, persoane de toate condiţiile sociale – studenţi, muncitori, sănătoşi şi bolnavi, bogaţi şi săraci, preoţi şi laici –, care încercau să îl urmeze mai îndeaproape pe Domnul, îi sfătuiam mereu: rugaţi-vă. Şi dacă vreunul îmi răspundea: Nu ştiu nici măcar cum să încep, îi recomandam să se pună în prezenţa Domnului şi să îşi exprime neliniştea, apăsarea, chiar cu această tânguire: Doamne, nu ştiu! Şi de atâtea ori, în acele umile confidenţe se concretiza intimitatea cu Cristos, o relaţie asiduă cu el.

Au trecut mulţi ani, şi nu cunosc altă reţetă. Dacă nu te consideri pregătit, mergi la Isus, cum mergeau discipolii săi: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm¹⁸!. Vei vedea cum Duhul Sfânt vine şi el în ajutorul slăbiciunii noastre, deoarece noi nu ştim ce să cerem în rugăciune cum trebuie, pe când Duhul însuşi mijloceşte pentru noi cu nespuse suspine¹⁹, care nu se pot spune, pentru că nu există modalităţi potrivite pentru a le descrie profunzimea.

Ce tărie trebuie să producă în noi cuvântul divin! Nu am inventat nimic când – de-a lungul anilor mei de preoţie – am repetat şi repet fără încetare acest sfat. Este cules din Sfânta Scriptură, de acolo l-am învăţat: Doamne, nu ştiu să mă adresez ţie! Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Şi vine tot acest ajutor plin de dragoste – lumină, foc, vânt impetuos – al Duhului Sfânt, care aprinde flacăra şi o face capabilă să provoace incendii de dragoste.

Preasfânta Treime

Am început cu rugăciuni vocale, simple, încântătoare, pe care le-am învăţat în copilăria noastră, şi pe care nu am vrea să le abandonăm niciodată. Rugăciunea, care a început cu această ingenuitate puerilă, se dezvoltă acum în făgaş larg, domol şi sigur, pentru că urmează pasul prieteniei cu acela care a afirmat: Eu sunt calea²⁸. Dacă îl iubim pe Cristos astfel, dacă cu divină îndrăzneală ne refugiem în rana pe care lancea a lăsat-o în coasta sa, se va îndeplini promisiunea Învăţătorului: Dacă cineva mă iubeşte, îmi va păstra cuvântul, iar Tatăl meu îl va iubi şi noi vom veni la el şi vom locui la el²⁹.

Inima are nevoie atunci, de a o deosebi şi de a o adora pe fiecare dintre persoanele divine. Într-un fel, este o descoperire, pe care o face sufletul în viaţa supranaturală, ca una dintre acele mici fiinţe care îşi deschide ochii asupra existenţei. Şi discută cu dragoste cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; şi se supune cu uşurinţă acţiunii Duhului Sfânt dătător de viaţă, care ne dăruieşte fără să merităm: darurile şi virtuţile supranaturale!