Lista numerelor

Din motive pe care nu e cazul să le amintesc – dar pe care le ştie bine Isus, care prezidează asupra noastră din tabernacol –, viaţa mea m-a condus spre a mă şti în mod special fiu al lui Dumnezeu, şi am savurat bucuria de a mă pune în inima Tatălui meu, pentru a corecta, pentru a mă purifica, pentru a-l sluji, pentru a-i înţelege şi a-i ierta pe toţi, pe baza dragostei sale şi a umilinţei mele.

De aceea, acum vreau să insist asupra necesităţii ca voi şi eu să ne refacem, să ne trezim din acest somn de slăbiciune care atât de uşor ne toropeşte, şi să reîncepem să percepem, într-un mod mai profund şi, în acelaşi timp, mai imediat, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Exemplul lui Isus, fiecare pas al lui Cristos prin acele locuri din Orient, ne ajută să ne pătrundem de acest adevăr. Dacă noi primim mărturia oamenilor – citim în epistolă –, mărturia lui Dumnezeu este mai mare⁵. Şi, în ce constă mărturia lui Dumnezeu? Din nou vorbeşte sfântul Ioan: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu... Dragii mei, acum suntem copii ai lui Dumnezeu⁶.

De-a lungul anilor, am încercat să mă sprijin fără şovăială pe această realitate plină de bucurie. Rugăciunea mea, în orice împrejurare, a fost aceeaşi, cu tonuri diferite. I-am spus: Doamne, tu m-ai pus aici; Tu mi-ai încredinţat un lucru sau altul, şi eu contez pe tine. Ştiu că eşti Tatăl meu şi am văzut mereu că micuţii sunt absolut siguri de părinţii lor. Experienţa mea de preot mi-a confirmat că această abandonare în mâinile Domnului face sufletele să obţină o puternică, profundă şi senină pietate, care le impulsionează să lucreze tot timpul cu intenţie dreaptă.

Exemplul lui Isus Cristos

Quasi modo geniti infantes... Mi-a dăruit bucurie să răspândesc în toate părţile această mentalitate de copii mici ai lui Dumnezeu, care ne va face să savurăm cuvintele care să regăsesc şi în Liturghie: Orice este născut din Dumnezeu biruie lumea⁷, trece peste dificultăţi, reuşeşte victoria, în această mare bătălie pentru pacea sufletelor şi a societăţii.

Înţelepciunea noastră şi forţa noastră stau tocmai în a avea convingerea micimii noastre, a nimicniciei noastre în ochii Domnului; dar este el cel care ne stimulează să ne mişcăm, în acelaşi timp, cu o încredere plină de siguranţă şi să-l propovăduim pe Isus Cristos, fiul său unic născut, în pofida erorilor noastre şi a mizeriilor noastre personale, mereu cu presupunerea că pe lângă slăbiciune, să nu lipsească lupta cu scopul de a o depăşi.

M-aţi auzit repetând frecvent acel sfat din Sfânta Scriptură: Discite benefacere⁸, pentru că este sigur că trebuie să învăţăm şi să îi învăţăm pe alţii să facă binele. Trebuie să începem de la noi înşine, angajându-ne să descoperim care este binele care trebuie să ne ambiţioneze pe fiecare dintre noi, pe fiecare dintre prietenii noştri, pe fiecare dintre oameni. Nu ştiu vreun drum mai bun pentru a considera măreţia lui Dumnezeu: să învăţăm să slujim, din perspectiva inefabilă şi simplă că el este Tatăl nostru şi noi suntem fiii săi.

Pietatea, filiaţia

Pietatea care se naşte din filiaţia divină este o atitudine profundă a sufletului, care sfârşeşte prin a influenţa existenţa întreagă: este prezentă în toate gândurile, în toate dorinţele, în toate sentimentele. Nu aţi observat că, în familii, copiii, fără să îşi dea seama, îi imită pe părinţii lor: le repetă gesturile, obiceiurile, sunt la fel în atâtea aspecte ale comportamentului?

La fel se întâmplă cu comportamentul unui bun fiu al lui Dumnezeu: se atinge de asemenea – fără să se ştie cum, nici pe ce drum – această îndumnezeire minunată, care ne ajută să abordăm întâmplările cu revelaţia supranaturală a credinţei; se iubesc toţi oamenii aşa cum Tatăl nostru din ceruri îi iubeşte şi – asta contează cel mai mult – se obţine o nouă vigoare în efortul nostru cotidian de a ne apropia de Dumnezeu. Nu contează mizeriile, insist, pentru că acolo sunt braţele drăgăstoase ale Tatălui nostru Dumnezeu pentru a ne ridica.

Dacă vă gândiţi, e o mare diferenţă între o căzătură a unui copil şi o căzătură a unui adult. Pentru copii, căderea, de obicei, nu are importanţă. Se împiedică atât de des! Şi dacă le curg câteva lacrimi, tatăl lor le spune: bărbaţii nu plâng. Aşa se încheie incidentul, cu strădania copilului de a-şi mulţumi tatăl.

Priviţi, în schimb, ce se întâmplă dacă îşi pierde echilibrul un bărbat adult şi ajunge să dea cu nasul de pământ. Dacă nu ar fi compasiune, ar provoca amuzament, râs. Dar lovitura poate avea consecinţe grave şi, în cazul unui vârstnic, ar putea provoca chiar o fractură nevindecabilă. În viaţa interioară, este convenabil pentru toţi să fim quasi modo geniti infantes, ca aceşti micuţi, care par din cauciuc, care se bucură chiar de căzăturile lor, pentru că imediat se ridică şi îşi continuă fuga; şi pentru că nu le lipseşte – când e nevoie – consolarea părinţilor.

Dacă încercăm să ne purtăm ca ei, căderile şi eşecurile – inevitabile – în viaţa interioară nu vor duce niciodată la amărăciune. Vom reacţiona cu durere, dar fără descurajare, şi cu un surâs care izvorăşte, ca apa curată, din bucuria condiţiei noastre de fii ai acestei dragoste, ai acestei măreţii, ai acestei înţelepciuni infinite, ai aceste milostiviri, care este Tatăl nostru. Am învăţat, în anii mei de slujire a Domnului, să fiu copil mic al lui Dumnezeu. Şi asta vă cer şi vouă: să fiţi quasi modo geniti infantes, copii care doresc cuvântul lui Dumnezeu, pâinea lui Dumnezeu, hrana lui Dumnezeu, forţa lui Dumnezeu, pentru a merge înainte ca oameni creştini.

Să fiţi foarte copii! Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine. Vă spune experienţa acestui preot, care a trebuit să se ridice de jos de multe ori de-a lungul acestor 36 de ani – cât de lungi şi de scurţi în acelaşi timp mi se par! –, care continuă să încerce să îndeplinească o voinţă precisă a lui Dumnezeu. Un lucru m-a ajutat mereu: să continuu să fiu copil şi să mă pun tot timpul în poala mamei mele şi în inima lui Cristos, Domnul meu.

Marile căderi, cele care provoacă grave sfâşieri în suflet şi, uneori, cu rezultate aproape iremediabile, apar mereu din mândria de a ne considera mai mari, autosuficienţi. În aceste cazuri, domină în acea persoană ceva ca o incapacitate de a cere ajutor celui care l-ar putea asista; nu doar lui Dumnezeu; prietenului, preotului. Şi acel biet suflet, izolat în nefericirea lui, se scufundă în dezorientare, în rătăcire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, chiar acum, să nu permită niciodată să ne simţim satisfăcuţi, să crească mereu în noi năzuinţa ajutorului său, cuvântului său, pâinii sale, consolării sale, puterii sale: Rationabile, sine dolo lac concupiscite; cultivaţi foamea, aspiraţia de a fi ca nişte copii. Convingeţi-vă că este modul cel mai bun de a învinge mândria. Convingeţi-vă că este singurul remediu pentru ca felul nostru de a lucra să fie bun, să fie măreţ, să fie divin. Adevărat vă spun: dacă nu vă schimbaţi şi nu deveniţi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor¹⁴.

Din nou îmi vin în minte amintirile tinereţii mele. Ce dovadă de credinţă! Mi se pare că încă aud cântul liturgic, respir mireasma de tămâie, văd mii şi mii de oameni, fiecare cu lumânarea sa – care este ca un simbol al mizeriei sale –, dar cu inimă de copii: o creatură care poate nu reuşeşte să îşi înalţe ochii spre faţa tatălui său. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău¹⁵. Să reînnoim decizia fermă de a nu ne îndepărta niciodată de Dumnezeu din cauza dorinţelor pământeşti. Să creştem, cu hotărâri concrete privind comportamentul nostru, cu sete de Dumnezeu: ca nişte creaturi care îşi recunosc propria neputinţă şi îl caută, îl cheamă neîncetat pe Tatăl lor.

Dar să mă întorc la ceea ce comentam înainte: trebuie să învăţăm să fim ca nişte copii, trebuie să învăţăm să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, pas cu pas, să le transmitem celorlalţi această mentalitate care, în slăbiciunile omeneşti, ne va da putere şi ne va întări în credinţă¹⁶, ne va face rodnici în fapte şi siguri pe drum, astfel încât, oricare ar fi genul de eroare pe care l-am putea comite, chiar şi cel mai dezgustător, să nu ezităm niciodată să reacţionăm şi să ne reîntoarcem la această cale principală a filiaţiei divine, care se termină în braţele deschise şi primitoare ale Tatălui nostru.

Cine dintre voi nu îşi aminteşte de braţele tatălui său? Poate că nu erau atât de mângâietoare, de dulci şi de delicate ca acelea ale mamei. Dar acele braţe viguroase, puternice, ne strângeau la piept cu căldură şi cu siguranţă. Doamne, mulţumesc pentru aceste braţe tari. Mulţumesc pentru aceste mâini puternice. Mulţumesc pentru această inimă duioasă şi fermă. Aproape ţi-aş fi mulţumit şi pentru erorile mele! Dar nu, nu le vrei! Totuşi le înţelegi, le găseşti scuze, le ierţi.

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu aşteaptă să o exercităm în comportamentul faţă de el. Aceasta este o manifestare de matematică pură: să recunoaştem că suntem mai puţin decât un zero înainte de virgulă... Dar Tatăl nostru Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem; aşa cum suntem! Eu – şi nu sunt mai mult decât un biet om – vă iubesc pe fiecare aşa cum sunteţi; imaginaţi-vă cum va fi dragostea lui Dumnezeu! Dar această dragoste vrea să luptăm, să ne străduim să ne punem viaţa pe linia conştiinţei noastre, bine formate.