Lista numerelor

Credinţă şi umilinţă

Acum sfântul Matei este cel care ne povesteşte o situaţie mişcătoare. Dar iată că o femeie, care de doisprezece ani suferea de o curgere de sânge, se apropie pe dindărăt şi atinse marginea hainei lui¹⁹. Câtă umilinţă! Căci îşi zicea: Doar haina lui să o ating şi voi fi vindecată²⁰. Niciodată nu lipsesc bolnavi care imploră, ca Bartimeu, cu o credinţă mare, care nu au nicio reţinere să strige. Dar priviţi cum, în drumul lui Cristos, nu sunt două suflete la fel. Mare este, de asemenea, credinţa acestei femei, şi ea nu strigă: se apropie fără ca nimeni să o observe. Îi ajunge să atingă o bucăţică din haina lui Isus, pentru că este sigură că va fi vindecată. Abia îl atinsese, când Domnul nostru se întoarce şi o priveşte. Ştie deja ce se întâmplă în interiorul acelei inimi; a observat siguranţa ei: Ai încredere, fiică; credinţa ta te-a mântuit²¹.

I-a atins delicat marginea mantiei, s-a apropiat cu credinţă, a crezut şi a ştiut că a fost vindecată... La fel şi noi, dacă vrem să fim salvaţi, să atingem cu credinţă haina lui Cristos²². Te-ai convins cum trebuie să fie credinţa noastră? Umilă. Cine eşti tu, cine sunt eu, ca să merităm această chemare a lui Cristos? Cine suntem, ca să fim atât de aproape de el? La fel ca acea biată femeie din mulţime, ne-a oferit o ocazie. Şi nu pentru a atinge o bucăţică din haina lui, sau un moment marginea mantiei, tivul. Îl avem pe el. Ni s-a încredinţat în totalitate, cu trupul său, cu sângele său, cu sufletul său şi cu divinitatea sa. Îl mâncăm în fiecare zi, vorbim intim cu el, cum se vorbeşte cu tata, cum se vorbeşte cu dragostea. Şi acesta este adevărul. Nu este imaginaţie.

Viaţă obişnuită şi contemplaţie

Ne întoarcem la sfânta evanghelie şi ne oprim la ceea ce ne arată sfântul Matei, în capitolul 21. Ne relatează că Isus, când se întorcea în oraş, flămânzi, văzând un smochin lângă drum, se duse către el²⁵. Ce bucurie, Doamne, să te văd flămând, să te văd, de asemenea, lângă fântâna din Sihar, însetat²⁶! Te contemplu perfectus Deus, perfectus homo²⁷; Dumnezeu adevărat, dar om adevărat: cu carne ca a mea. S-a despuiat pe sine însuşi şi a luat fire de sclav²⁸, pentru ca eu să nu mă îndoiesc niciodată că mă înţelege, că mă iubeşte.

Îi era foame. Când obosim – în muncă, în studiu, în misiunea apostolică –, atunci când se întunecă orizontul, să îl privim pe Cristos: pe Isus bun, pe Isus obosit, pe Isus flămând şi însetat. Cum te faci înţeles, Doamne! Cum te faci iubit! Te arăţi la fel cu noi, în toate, mai puţin păcatul: ca să vedem că, împreună cu tine, vom putea să învingem înclinaţiile noastre proaste, vinovăţiile noastre. Pentru că nu contează nici oboseala, nici foamea, nici setea, nici lacrimile... Cristos a obosit, i-a fost foame, i-a fost sete, a plâns. Ceea ce contează este lupta – o confruntare amabilă, pentru că Domnul rămâne mereu alături de noi – pentru a îndeplini voinţa Tatălui care este în ceruri²⁹.

Ce se schimbă, atunci? Se schimbă faptul că în suflet – pentru că în el a intrat Cristos, aşa cum a urcat în barca lui Petru – se deschid orizonturi mai largi, mai multă dorinţă de slujire, şi o dorinţă de nestăpânit de a le vesti tuturor creaturilor magnalia Dei²⁵, lucrurile minunate pe care le face Domnul, dacă îl lăsăm să le facă. Nu pot să trec sub tăcere faptul că munca – să îi spun aşa – profesională a preoţilor este o funcţie publică şi divină, care îmbrăţişează exigent toată activitatea în aşa fel încât, în general, dacă un preot are timp pentru un alt lucru care nu este tocmai sacerdotal, poate fi sigur că nu îşi face datoria.

Simon Petru şi Toma, zis Geamănul, şi Natanael din Cana Galileii şi fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii săi se aflau împreună, Simon Petru le zice: Mă duc la pescuit. Ei răspund: Mergem şi noi cu tine. Ieşiră şi se urcară în barcă, dar în noaptea aceea nu prinseră nimic. Când se făcuse de acum dimineaţă, Isus veni pe ţărm²⁶.

Trece pe lângă apostolii săi, cu aceste suflete care i s-au dăruit lui: iar ei nu îşi dau seama. De câte ori nu este Cristos, nu lângă noi, ci în noi; şi trăim o viaţă atât de omenească! Cristos este aproape şi nu primeşte o privire plină de dragoste, un cuvânt de dragoste, o lucrare de râvnă a fiilor săi.

Umanitatea preasfântă a lui Cristos

Cum putem depăşi aceste neplăceri? Cum vom reuşi să ne întărim în acea hotărâre, care începe să ni se pară foarte apăsătoare? Inspirându-ne din modelul pe care ni-l arată preasfânta Fecioară, mama noastră: un drum foarte lat, care în mod necesar trece prin Isus.

Pentru a ne apropia de Dumnezeu trebuie să o luăm pe drumul drept, care este umanitatea preasfântă a lui Cristos. Pentru aceasta, recomand mereu să se citească acele cărţi care relatează patimile Domnului. Aceste scrieri, pline de sinceră pietate, ni-l aduc în minte pe Fiul lui Dumnezeu, om ca şi noi şi Dumnezeu adevărat, care iubeşte şi suferă în trupul său pentru mântuirea lumii.

Să ne oprim asupra uneia dintre devoţiunile cele mai răspândite între creştini, rugăciunea sfântului Rozariu. Biserica ne îndeamnă să contemplăm misterele: pentru ca să se întipărească în mintea şi în imaginaţia noastră, cu bucuria, durerea şi gloria sfintei Maria, exemplul uimitor al Domnului, în cei treizeci de ani ascunşi ai săi, în cei trei ani în care a predicat, în patimile sale cumplite şi în glorioasa sa înviere.

A-l urma pe Cristos: acesta este secretul. Să-l însoţim atât de aproape, încât să trăim cu el, ca acei primi doisprezece; atât de aproape, încât să ne identificăm cu el. Nu vom întârzia să afirmăm, dacă nu am pus obstacole în calea harului, că ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Isus Cristos¹². Se reflectă Domnul în comportarea noastră, ca într-o oglindă. Dacă oglinda este aşa cum trebuie, va capta chipul plin de blândeţe al Mântuitorului nostru, fără a-l desfigura, fără a-l schimonosi: iar ceilalţi vor avea posibilitatea de a-l admira, de a-l urma.

În această strădanie de a ne identifica cu Cristos, descoperim patru etape: să-l căutăm, să-l găsim, să ne apropiem de el şi să-l iubim. Poate vă veţi da seama că sunteţi în prima etapă. Căutaţi-l cu sete, căutaţi-l în voi înşivă cu toate puterile voastre. Dacă lucraţi cu acest sârg, îndrăznesc să garantez că deja l-aţi găsit, şi că aţi început să vă apropiaţi de el şi să-l iubiţi, şi să aveţi discuţia voastră cu el, în ceruri¹³.

Îl rog pe Domnul să ne hotărâm să hrănim în sufletele noastre unica ambiţie nobilă, singura care merită: să mergem alături de Isus Cristos, cum au mers mama sa binecuvântată şi sfântul Iosif, cu ardoare, cu abnegaţie, fără a neglija nimic. Vom fi părtaşi la fericirea prieteniei divine – într-o reculegere interioară, compatibilă cu îndatoririle noastre profesionale şi cu cele de cetăţean –, şi îi vom mulţumi pentru delicateţea şi claritatea cu care el ne învaţă să îndeplinim voinţa Tatălui nostru care locuieşte în ceruri.

Admirând şi iubind cu adevărat umanitatea sfântă a lui Isus, vom descoperi una câte una rănile sale. Şi în aceste momente de pătimire pasivă, dureroase, puternice, de lacrimi dulci şi amare pe care reuşim să le ascundem, simţim nevoia să ajungem în interiorul fiecăreia dintre acele sfinte răni: pentru a ne purifica, pentru a ne bucura cu acest sânge răscumpărător, pentru a ne întări. Vom zbura ca porumbeii care, după cum spune Scriptura¹⁴, se adăpostesc în găurile din stânci, pe timp de furtună. Ne ascundem în acest refugiu, pentru a găsi intimitatea cu Cristos: şi vom vedea că glasul său său este blând, iar chipul său este frumos¹⁵, pentru că aceia care ştiu că vocea lui este blândă şi plăcută sunt cei care au primit harul evangheliei, care îi face să spună: Tu ai cuvintele vieţii veşnice¹⁶.