Lista numerelor

Voi continua această discuţie în faţa lui Dumnezeu cu o notă pe care am folosit-o cu ani în urmă şi care îşi păstrează actualitatea. Am primit atunci o cugetare a sfintei Tereza din Avila: Totul este nimic şi mai puţin decât nimic, tot ce se face şi nu îl mulţumeşte pe Dumnezeu¹⁷. Înţelegeţi de ce un suflet nu se mai bucură de pace şi de linişte atunci când se îndepărtează de scopul său, când uită că Dumnezeu l-a creat pentru sfinţenie? Străduiţi-vă să nu pierdeţi niciodată această perspectivă supranaturală, nici în momentul distracţiei sau al odihnei, la fel de necesare în viaţa fiecăruia ca şi munca.

Puteţi să ajungeţi pe culmi în domeniul vostru profesional, puteţi să dobândiţi cel mai răsunător triumf, ca rod al acestei libere iniţiative pe care o exercitaţi în activităţile temporale; dar, dacă părăsiţi acest simţ supranatural care trebuie să conducă orice faptă omenească a noastră, aţi rătăcit lamentabil drumul.

Dar să revenim la tema noastră. V-am spus mai înainte că puteţi să dobândiţi cele mai spectaculoase succese în domeniul social, în acţiunile publice, în domeniul profesional, dar, dacă nu aveţi grijă de viaţa interioară şi vă îndepărtaţi de Dumnezeu, în final aţi eşua total. În faţa lui Dumnezeu, iar asta este ceea ce, în definitiv, contează, obţine victoria cel care se luptă ca să se poarte ca un creştin autentic: o soluţie intermediară nu încape. Din acest motiv cunoaşteţi atâţia care, judecând din punct de vedere omenesc situaţia lor, ar trebui să fie foarte fericiţi şi, cu toate acestea, duc o existenţă plină de nelinişte, de amărăciune; s-ar părea că ne dau bucurie, dar dacă scrijeliţi un pic în sufletul lor descoperiţi un gust groaznic, mai amar decât fierea. Asta nu ni se va întâmpla niciunuia dintre noi dacă încercăm cu adevărat să îndeplinim constant voinţa lui Dumnezeu, să-l mărim, să-l lăudăm şi să-i extindem domnia asupra tuturor creaturilor.

Umilinţa Domnului era altă lovitură, pentru acel mod de a-şi petrece viaţa preocupaţi doar de ei înşişi. Fiind la Roma, am comentat în repetate ocazii, şi probabil m-aţi auzit spunând, că pe sub aceste vestigii grandioase, azi în ruină, au defilat triumfători, găunoşi, îngâmfaţi, plini de mândrie, împăraţii şi generalii lor învingători. Şi, trecând pe sub aceste monumente, poate şi-au plecat capul, de teamă să nu se lovească de arcul de triumf cu fruntea lor maiestuoasă. Cu toate acestea, Cristos, umil, nu spune nici: Vă vor recunoaşte ca discipoli ai mei pentru că sunteţi umili şi modeşti.

Aş vrea să vă fac să observaţi că, după douăzeci de secole, încă mai apare cu toată forţa noutăţii porunca Maestrului, care este ca o scrisoare de prezentare a adevăratului fiu al lui Dumnezeu. De-a lungul vieţii mele preoţeşti, am spus foarte des în predicile mele că, din nefericire pentru atâţia, continuă să fie nouă, pentru că niciodată sau aproape niciodată oamenii nu s-au străduit să o practice: trist, dar aşa este. Şi este foarte clar că afirmaţia lui Mesia subliniază în mod categoric: Prin aceasta vă vor cunoaşte, dacă vă veţi iubi unii pe alţii! De aceea, simt nevoia să amintesc constant aceste cuvinte ale Domnului. Sfântul Paul adaugă: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Cristos¹⁵. Momente pierdute, poate cu falsa scuză că ai destul timp... Când sunt atâţia fraţi, prieteni de-ai tăi, supraîncărcaţi cu lucrul! Cu delicateţe, cu curtoazie, cu surâsul pe buze, ajută-i în aşa fel încât să fie aproape imposibil ca ei să observe; şi nici să nu poată să îţi fie recunoscători, pentru că fineţea discretă a carităţii tale a făcut ca ea să treacă neobservată.

Nu le-a rămas nicio clipă liberă, ar argumenta acele sărmane care merg cu candelele goale. Le prisoseşte cea mai mare parte a zilei lucrătorilor din piaţă, pentru că nu se simt obligaţi să muncească, deşi chemarea Domnului este continuă, urgentă, de la prima oră. Să o acceptăm, răspunzând „da”: şi să îndurăm din dragoste – ceea ce nu înseamnă a îndura – greul şi zăduful zilei¹⁶.

A face din muncă rugăciune

Obişnuiesc să spun deseori că, în aceste clipe de conversaţie cu Isus, care ne vede şi ne ascultă din tabernacol, nu putem să cădem într-o rugăciune impersonală; şi spun că, pentru a medita astfel încât să înceapă imediat un dialog cu Domnul – nu este necesar zgomotul cuvintelor –, trebuie să ieşim din anonimat, să ne punem în prezenţa lui aşa cum suntem, fără să ne ascundem în mulţimea care umple biserica şi fără să ne risipim într-o revărsare de cuvinte goale, care nu izvorăşte din inimă, ci mai mult dintr-un obicei golit de conţinut.

Deci acum adaug că şi munca ta trebuie să fie rugăciune personală, trebuie să se transforme într-o mare conversaţie cu Tatăl nostru din cer. Dacă tu cauţi sfinţirea în şi prin intermediul activităţii tale profesionale, în mod necesar va trebui să te străduieşti ca aceasta să se transforme într-o rugăciune fără anonimat. Nici acţiunile tale nu pot să cadă în obscuritatea anodină a unei sarcini de rutină, impersonale, pentru că în acea clipă ar fi mort acel imbold divin care însufleţeşte obligaţiile tale cotidiene.

Îmi vin acum în minte călătoriile mele pe front, în timpul războiului civil spaniol. Fără să contez pe vreun mijloc omenesc, mergeam oriunde se afla cineva care avea nevoie de munca mea de preot. În acele împrejurări atât de speciale, care poate le dădeau motive multora să îşi justifice abandonurile şi neglijenţa, nu mă limitam să dau un simplu sfat ascetic. Eram motivat atunci de aceeaşi preocupare pe care o simt acum şi pe care încerc să fac în aşa fel încât Domnul să o trezească în fiecare dintre voi: mă preocupa binele sufletelor lor şi, de asemenea, bucuria lor aici, pe pământ; îi încurajam să profite de timp făcând lucruri utile; le spuneam că războiul nu trebuie să constituie un fel de paranteză închisă în viaţa lor; le ceream să nu se abandoneze, să facă tot posibilul să nu transforme tranşeele şi gheretele de santinelă într-un fel de săli de aşteptare ale gărilor din acele vremuri, în care oamenii îşi omorau timpul, aşteptând trenuri care păreau că nu vor veni niciodată...

Le sugeram, concret, să se ocupe de o activitate utilă – să studieze, să înveţe limbi străine, de exemplu –, compatibilă cu îndatoririle lor de soldaţi; îi sfătuiam să nu înceteze niciodată să fie oameni ai lui Dumnezeu şi să încerce să facă în aşa fel încât întregul lor comportament să fie operatio Dei, lucrul lui Dumnezeu. Şi mă mişca să văd că aceşti tineri, în situaţii deloc uşoare, răspundeau minunat: se observa tăria templului lor interior.

Îmi amintesc, de asemenea, perioada şederii mele în Burgos, în aceeaşi epocă. Acolo veneau mulţi să stea câteva zile cu mine, în timpul permisiilor, în afară de cei care erau detaşaţi la garnizoanele din zonă. Ca locuinţă, împărţeam cu câţiva fii ai mei aceeaşi cameră dintr-un hotel devastat şi, lipsindu-ne chiar şi strictul necesar, ne-am organizat astfel încât celor care veneau – erau sute! – să nu le lipsească lucrurile de care aveau nevoie pentru a se odihni şi a-şi recăpăta forţele.

Aveam obiceiul să ieşim la plimbare pe malul râului Arlanzón, în timp ce discutam cu ei, în timp ce le ascultam confidenţele, în timp ce încercam să îi călăuzesc cu sfatul oportun, care să le confirme sau să le deschidă orizonturi noi în viaţa interioară; şi totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi încurajam, îi stimulam, îi înflăcăram în comportamentul lor de creştini. Uneori, plimbările noastre ne duceau la mănăstirea din Las Huelgas, alteori ne duceam la catedrală.

Îmi plăcea să urc într-un turn, ca să admir de aproape crenelurile, o adevărată dantelărie din piatră, rod al unei munci migăloase, solicitante. În acele discuţii, le atrăgeam atenţia asupra faptului că acea minune nu se vedea de jos. Şi, pentru a materializa ceea ce le explicasem în repetate rânduri, le spuneam: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, opera lui Dumnezeu! A-ţi îndeplini însărcinarea personală cu perfecţionism, cu frumuseţe, cu fineţea acestei dantele din piatră. Înţelegeau, în faţa acestei realităţi care ne pătrundea prin ochi, că toate acestea erau rugăciune, un dialog frumos cu Domnul. Cei care îşi cheltuiseră energia în această muncă ştiau foarte bine că, de pe străzile oraşului, nimeni nu le va aprecia efortul: era doar pentru Dumnezeu. Înţelegi acum cum ne poate apropia de Domnul vocaţia profesională? Fă şi tu la fel ca acei cioplitori în piatră, iar munca ta va fi, de asemenea, operatio Dei, o lucrare omenească cu profunzimi şi finisaje divine.

Convinşi că Dumnezeu se află peste tot, noi cultivăm ogoarele preamărindu-l pe Dumnezeu, străbatem mările şi facem toate celelalte meserii ale noastre cântându-i milostivirea¹⁸. Astfel, suntem uniţi cu Dumnezeu în orice moment. Chiar şi când sunteţi izolaţi, scoşi din mediul vostru obişnuit – ca acei tineri în tranşee –, trăiţi în harul lui Dumnezeu, prin intermediul muncii personale şi sârguincioase, continue, pe care aţi ştiut s-o transformaţi în rugăciune, pentru că aţi început-o şi aţi încheiat-o în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

Dar să nu uitaţi că sunteţi şi în prezenţa oamenilor şi că se aşteaptă de la voi – de la tine! – o mărturie creştină. De aceea, în profesiunea noastră, în ceea ce este omenesc, trebuie să lucrăm în aşa fel încât să nu ne fie ruşine dacă ne văd muncind cei care ne cunosc şi ne iubesc, nici să nu le dăm motive să roşească. Dacă vă comportaţi conform acestui spirit pe care încerc să vi-l transmit, nu îi veţi face de ruşine pe cei care au încredere în voi, nici nu vă veţi înroşi de jenă; şi nici nu veţi păţi ca acel om din parabolă, care şi-a propus să ridice un turn: După ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el, zicând: Omul acesta a început să zidească şi n-a putut termina¹⁹!.

Vă asigur că, dacă nu pierdeţi perspectiva supranaturală, vă veţi încununa treaba voastră, veţi termina catedrala voastră, până la a pune ultima piatră.

Possumus²⁰!, putem învinge, de asemenea, în această bătălie, cu ajutorul Domnului. Să fiţi convinşi că nu este greu să transformi munca într-un dialog de rugăciune. Din momentul în care o oferiţi şi puneţi mâna la lucru, Dumnezeu deja ascultă, deja încurajează, deja dă un imbold. Atingem modul de a fi al sufletelor contemplative, în mijlocul muncii cotidiene! Pentru că ne invadează siguranţa că el ne priveşte, cerându-ne o nouă victorie: acest mic sacrificiu, acest surâs în faţa unei persoane inoportune, acest început cu treburile cele mai puţin plăcute, dar mai urgente, această grijă pentru detalii şi ordine, cu perseverenţă în îndeplinirea îndatoririi, când ar fi atât de uşor să o abandonăm, acest a nu lăsa pe mâine ce trebuie să terminăm azi: totul pentru a-i face plăcere lui, Tatălui nostru Dumnezeu! Şi, poate, deasupra mesei tale sau într-un loc discret, care nu atrage atenţia, dar care ţie îşi slujeşte ca deşteptător al spiritului contemplativ, vei pune un crucifix, care este pentru sufletul şi pentru mintea ta manualul din care înveţi lecţiile slujirii.

Dacă te hotărăşti – fără a face nimic ieşit din comun, în mijlocul ocupaţiilor tale obişnuite – să intri pe aceste drumuri de contemplaţie, imediat te vei simţi prieten al Învăţătorului, cu sarcina divină de a deschide cărările divine ale pământului pentru întreaga omenire. Da, cu această lucrare a ta vei contribui la extinderea împărăţiei lui Cristos pe toate continentele. Şi se vor succeda, una după alta, orele de muncă oferite de îndepărtatele naţiuni care se nasc pentru credinţă, de popoarele din Orient, împiedicate barbar să îşi practice în libertate credinţele, de ţările cu veche tradiţie creştină, unde pare că s-a întunecat lumina evangheliei şi sufletele se zbat în umbra ignoranţei. Atunci, ce valoare capătă această oră de muncă, această continuare cu încă o clipă, încă puţine minute, până la îndeplinirea sarcinii. Transformi, într-un mod practic şi simplu, contemplaţia în apostolat, ca o necesitate imperioasă a inimii, care pulsează la unison cu dulcea şi milostiva inimă a lui Isus, Domnul nostru.

Dar dacă abundă fricoşii şi frivolii, pe acest pământ al nostru, mulţi oameni drepţi, impulsionaţi de un ideal nobil – chiar dacă fără motivaţie supranaturală, din filantropie –, înfruntă toate genurile de privaţiuni şi se dăruiesc generos slujirii celorlalţi, în ajutarea lor în suferinţele lor sau în dificultăţile lor. Mă simt mereu impulsionat să respect, şi inclusiv să admir, tenacitatea celui care lucrează cu hotărâre pentru un ideal curat. Cu toate acestea, consider că este obligaţia mea să amintesc că tot ceea ce începem aici, dacă este o lucrare exclusiv a noastră, se naşte sub semnul caducităţii. Meditaţi asupra cuvintelor Scripturii: Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi, iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără niciun folos sub soare⁵.

Această precaritate nu sufocă speranţa. Dimpotrivă, când recunoaştem micimea şi riscurile iniţiativelor pământeşti, această muncă se deschide la autentica speranţă, care înalţă orice îndatorire omenească şi o transformă în loc de întâlnire cu Dumnezeu. Se iluminează astfel această îndatorire cu o lumină perenă, care îndepărtează tenebrele deziluziilor. Dar dacă transformăm proiectele temporale în obiective absolute, anulând orizontul lăcaşului veşnic şi scopul pentru care am fost creaţi – a-l iubi şi a-l mări pe Domnul, şi a-l avea apoi, în cer –, cele mai strălucite intenţii se transformă în trădări şi inclusiv în vehicul de înjosire a creaturilor. Amintiţi-vă sincera şi celebra exclamaţie a sfântului Augustin, care a trecut prin atâtea amărăciuni atunci când nu îl cunoştea pe Dumnezeu şi căuta în afara lui fericirea: Ne-ai creat, Doamne, pentru a fi ai tăi, şi inima noastră este neliniştită, până când se odihneşte în tine⁶!. Probabil că nu există nimic mai tragic în viaţa oamenilor decât înşelările pe care le suferă din cauza coruperii sau a falsificării speranţei, prezentate ca o perspectivă ce nu are ca obiect dragostea care satură fără a da saţietate.

Pe mine, şi vreau ca vouă să vi se întâmple la fel, siguranţa de a mă simţi – de a mă şti – fiu al lui Dumnezeu mă umple de adevărata speranţă care, fiind virtute supranaturală, când se revarsă în creaturi, se acomodează naturii noastre şi este, de asemenea, virtute foarte omenească. Sunt fericit cu certitudinea cerului pe care îl vom atinge, dacă rămânem credincioşi până la sfârşit; cu fericirea care ne va cuprinde, quoniam bonus⁷, pentru că Dumnezeul meu este bun şi mila lui este infinită. Această convingere mă face să înţeleg că doar ceea ce este marcat cu amprenta lui Dumnezeu revelează semnul de neşters al eternităţii, iar valoarea sa este nepieritoare. De aceea, speranţa nu mă separă de lucrurile de pe acest pământ, ci mă apropie de aceste realităţi într-un nou mod, creştin, care încearcă să descopere în toate relaţia naturii, căzute, cu Dumnezeu Creatorul şi cu Dumnezeu Mântuitorul.

În ce să sperăm

Probabil mai mulţi dintre voi se întreabă: Noi, creştinii, în ce trebuie să sperăm? Pentru că lumea ne oferă multe lucruri bune, pe placul acestei inimi a noastre, care cere fericire şi caută cu nesaţ dragostea. În plus, vrem să semănăm pacea şi bucuria cu mâinile pline, nu ne mulţumim cu obţinerea unei prosperităţi personale şi încercăm să facem astfel încât să fie mulţumiţi toţi cei care ne înconjoară.

Din păcate, unii, cu o viziune demnă dar plată, cu idealuri caduce şi trecătoare, uită că năzuinţele creştinului trebuie să se orienteze spre culmi mai înalte: infinite. Ne interesează chiar dragostea lui Dumnezeu, să ne bucurăm de ea pe deplin, cu o bucurie fără sfârşit. Ni s-a dovedit, în atâtea moduri, că tot ceea ce este aici jos va trece pentru toţi, când această lume se sfârşeşte: şi chiar mai devreme, pentru fiecare, odată cu moartea, pentru că nu ne însoţesc nici bogăţiile, nici onorurile în mormânt. De aceea, cu aripile speranţei, care încurajează inimile noastre să se înalţe până la Dumnezeu, am învăţat să ne rugăm: In te, Domine, speravi, non confundar in aeternum⁸; Sper în tine, Doamne, îndrumă-mă cu mâinile tale acum şi în fiecare clipă, în vecii vecilor.

Învingeţi, dacă uneori o observaţi, ideea trândavă, falsul argument că rugăciunea poate aştepta. Să nu amânăm niciodată această fântână de har pentru mâine. Acum este timpul oportun. Dumnezeu, care este spectator îndrăgostit al întregii noastre zile, prezidează rugăciunea noastră intimă: şi tu şi eu – vă asigur încă o dată – trebuie să îi facem confidenţe cum îi facem unui frate, unui prieten, unui părinte. Spuneţi-i – eu îi spun – că el este toată măreţia, toată bunătatea, toată milostivirea. Şi adaugă: de aceea, vreau să mă îndrăgostesc de tine, în pofida grosolăniei manierelor mele, a acestor biete mâini ale mele, marcate şi chinuite de praful drumurilor pământului.

Astfel, aproape fără să ne dăm seama, vom avansa cu etape divine, solide şi viguroase, în care se savurează convingerea intimă că, alături de Domnul, sunt plăcute şi durerea, abnegaţia, suferinţele. Ce forţă, pentru un fiu al lui Dumnezeu, să se ştie atât de aproape de Tatăl său! De aceea, orice s-ar întâmpla, sunt ferm, sigur alături de tine, Doamne şi Tată al meu, care eşti stânca şi fortăreaţa mea²⁰.