Lista numerelor

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

Isus lucrase mult în ajun şi, când a pornit la drum, i s-a făcut foame. Mânat de această necesitate, se îndreaptă spre acel smochin care, de la distanţă, avea un frunziş splendid. Ne spune sfântul Marcu că nu era timpul smochinelor²⁶; dar Domnul nostru se apropie să le ia, ştiind foarte bine că în acel anotimp nu le va găsi. Cu toate acestea, văzând sterilitatea arborelui cu o aparenţă de rodnicie, cu acea abundenţă de frunze, porunceşte: În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine²⁷!.

Este dur, da! Niciodată să nu mai rodească din tine fruct! Cât s-or fi mirat discipolii lui, cu atât mai mult dacă se gândeau că vorbeşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Isus blestemă acest arbore pentru că a găsit doar aparenţa de fecunditate, frunzişul. Aşa învăţăm că nu există scuză pentru ineficienţă. Poate spun: Nu am cunoştinţe suficiente... Nu există scuză! Sau afirmă: Este din cauza bolii, talentul meu nu este mare, nu sunt favorabile condiţiile, este de vină mediul... Nu valorează nimic nici aceste scuze! Vai de cei care se împodobesc cu frunzişul unui fals apostolat, vai de cel care fac paradă de frunzişul bogat al unei aparente vieţi fecunde, fără intenţii sincere de a face rod! Pare că aceştia profită de timp, că se mişcă, organizează, că inventează un mod nou de a rezolva totul... Dar este neproductiv. Nimeni nu se va alimenta cu lucrările sale fără un miez supranatural.

Să-i cerem Domnului să fim suflete dispuse să lucreze cu eroism fecund. Pentru că nu lipsesc pe pământ mulţi cei în care, când se apropie de ei creaturile, descoperă doar frunze: mari, strălucitoare, bogate. Doar frunziş, numai asta, şi nimic mai mult. Iar sufletele ne privesc cu speranţa că îşi vor potoli foamea, care este foame de Dumnezeu. Nu este posibil să uităm că dispunem de toate mijloacele: doctrina suficientă şi harul lui Dumnezeu, în pofida mizeriilor noastre.

De unde a scos sfântul Paul această forţă? Omnia possum in eo qui me confortat⁴¹!, toate le pot, pentru că doar Dumnezeu îmi dă această credinţă, această speranţă, această caritate. Mi se pare foarte dificil să cred în eficienţa supranaturală a unui apostolat care nu este sprijinit, centrat solid, pe o viaţă de relaţie continuă cu Dumnezeu. În toiul muncii, da; în casă sau în mijlocul străzii, cu toate problemele care se ivesc în fiecare zi, unele mai importante decât altele. Acolo, nu în altă parte, dar cu inima în Domnul. Şi atunci cuvintele, acţiunile noastre – chiar şi mizeriile noastre! – vor răspândi acest bonus odor Christi⁴², buna mireasmă a lui Cristos, pe care ceilalţi oameni o vor observa cu siguranţă: iată un creştin.

În plus: cine a zis că, pentru a vorbi despre Cristos, pentru a-i răspândi doctrina, ar trebui să se facă lucruri neobişnuite, ciudate? Trăieşte viaţa ta obişnuită; munceşte acolo unde eşti, încercând să îndeplineşti îndatoririle cerute de starea ta, să faci bine munca specifică profesiei sau meseriei tale, crescând, îmbunătăţindu-te, în fiecare zi. Fii loial, înţelegător cu ceilalţi şi exigent cu tine însuţi. Mortifică-te şi fii vesel. Acesta va fi apostolatul tău. Şi, fără să găseşti motivul, fiindcă sesizezi slăbiciunile tale, cei care te înconjoară vor veni la tine şi, într-o discuţie naturală, simplă – la ieşirea de la muncă, la o reuniune de familie, în autobuz, într-o plimbare, oriunde – veţi vorbi despre neliniştile care sunt în sufletele tuturor, deşi câteodată unii nu vor să îşi dea seama: le vor înţelege mai bine, când vor începe să îl caute cu adevărat pe Dumnezeu.

Roag-o pe Maria, regina apostolorum, să te ajute să te hotărăşti să fii părtaş la aceste dorinţe de a semăna şi de a pescui, care tresaltă în inima Fiului său. Te asigur că, dacă începi, vei vedea, ca pescarii din Galileea, barca plină. Şi pe Cristos pe mal, care te aşteaptă. Pentru că pescuitul este al său.

Vă voi întoarce din robie şi vă voi strânge din toate popoarele şi din toate locurile⁷. Ne vom elibera din sclavie, cu rugăciune: ne ştim liberi, zburând într-o oraţie de suflet îndrăgostit, într-un cântec de dragoste, care ne impulsionează să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu. Un nou mod de a păşi pe pământ, un mod divin, supranatural, minunat. Amintindu-i pe atâţia scriitori castilieni din secolul al XVI-lea, poate ne va plăcea să spunem, la rândul nostru: Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, este Cristos cel care trăieşte în mine⁸!.

Se acceptă cu bucurie necesitatea de a munci în această lume, timp de mulţi ani, pentru că Isus are puţini prieteni aici, jos. Să nu respingem obligaţia de a trăi, de a trudi – până la epuizare – în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii. În acest mod, în libertate: In libertatem gloriae filiorum Dei⁹, qua libertate Christus nos liberavit¹⁰; Cu libertatea fiilor lui Dumnezeu, pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o murind pe lemnul crucii.