Lista numerelor

A căuta prezenţa lui Dumnezeu

Viaţă interioară. Sfinţenia în sarcinile obişnuite, sfinţenia în lucrurile mici, sfinţenia în activitatea profesională, în corvezile de fiecare zi...; sfinţenie pentru a-i sfinţi pe ceilalţi. Visa odată un cunoscut de-al meu – niciodată nu am reuşit să îl cunosc bine! – că zbura într-un avion la mare înălţime, dar nu înăuntru, în cabină; se afla pe aripi. Bietul nenorocit: cât suferea şi cât era de speriat! Se părea că Domnul nostru i-a dat de înţeles că aşa merg – nesigure, cu suişuri şi coborâşuri – prin înălţimile lui Dumnezeu sufletele apostolice cărora le lipseşte viaţa interioară sau care o neglijează: în pericol constant de a cădea, suferind, nesigure.

Şi cred, efectiv, că riscă grav să se rătăcească aceia care se lansează în acţiune – în activism! – şi omit rugăciunea, sacrificiul şi mijloacele indispensabile pentru a dobândi o pietate solidă: frecvenţa sacramentelor, meditaţia, examenul de conştiinţă, lectura spirituală, convorbirea continuă cu preasfânta Fecioară şi cu îngerii păzitori... Toate acestea contribuie în plus, cu eficienţă de neînlocuit, să fie atât de frumoasă ziua creştinului, pentru că din bogăţia lui interioară curg dulceaţa şi fericirea lui Dumnezeu, ca mierea din fagure.

În intimitatea personală, în comportamentul exterior; în raportul cu ceilalţi, în muncă, fiecare trebuie să încerce să se menţină în prezenţa continuă a lui Dumnezeu, cu o conversaţie – un dialog – care nu se manifestă în exterior. Mai bine spus, nu se exprimă în modul obişnuit, cu zgomot de cuvinte, dar se face observat prin efortul şi prin sârguinţa plină de dragoste pe care le depunem pentru a ne îndeplini bine sarcinile, atât cele importante, cât şi cele mărunte. Dacă nu am proceda cu aceeaşi tenacitate, am fi puţini consecvenţi în condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, pentru că am fi irosit mijloacele pe care Domnul le-a pus providenţial la îndemâna noastră, ca să ajungem la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos²⁴.

În timpul ultimului război spaniol, călătoream frecvent pentru a le oferi asistenţă sacerdotală multor tineri care se aflau pe front. Într-o tranşee, am auzit un dialog care mi-a rămas întipărit în minte. În apropiere de Teruel, un soldat tânăr comenta despre altul, pe care îl văzuse mai nehotărât, lipsit de curaj: Ăsta nu e un om dintr-o bucată! Mi-ar provoca o tristeţe enormă dacă despre vreunul dintre noi s-ar putea afirma, pe bună dreptate, că suntem inconsecvenţi; oameni care dau asigurări că vor să fie creştini autentici, sfinţi, dar care irosesc mijloacele, întrucât în îndeplinirea obligaţiilor lor nu îi arată continuu lui Dumnezeu duioşia lor şi dragostea lor filială. Dacă aşa ar arăta acţiunile noastre, nu am fi, nici tu, nici eu, creştini dintr-o bucată.

Planul de viaţă

Examinând cum este şi cum ar trebui să fie pietatea noastră; în ce puncte concrete ar trebui să îmbunătăţim relaţia noastră personală cu Dumnezeu, dacă m-aţi înţeles, veţi respinge tentaţia de a imagina fapte vitejeşti imposibile, pentru că aţi descoperit că Domnul se mulţumeşte să îi oferim mici dovezi de dragoste în fiecare moment.

Încearcă să respecţi un plan de viaţă, cu constanţă: câteva minute de rugăciune mentală; participarea la sfânta Liturghie – zilnic, dacă este posibil – şi împărtăşirea frecventă; recurgerea regulată la sfântul sacrament al iertării – deşi conştiinţa ta nu te acuză de o greşeală mortală –; vizitarea lui Isus în tabernacol; rugăciunea şi contemplarea misterelor sfântului Rozariu, şi atâtea practici minunate pe care le cunoşti sau le poţi învăţa.

Nu trebuie să se transforme în norme rigide, ca nişte compartimente etanşe; semnalează un itinerar flexibil, adaptat condiţiei tale de om care trăieşte în mijlocul lumii, cu o activitate profesională intensă şi cu îndatoriri şi relaţii sociale pe care nu trebuie să le neglijezi, pentru că în aceste treburi se află continua ta întâlnirea cu Dumnezeu. Planul tău de viaţă trebuie să fie ca o mănuşă de cauciuc care se adaptează perfect mâinii care o foloseşte.

Să nu uiţi nici că important nu este să faci multe lucruri; limitează-te cu generozitate la acelea pe care poţi să le faci în fiecare zi, fie că ai chef, fie că nu. Aceste practici te vor duce, aproape fără să îţi dai seama, la rugăciunea contemplativă. Vor izvorî din sufletul tău mai multe acte de dragoste, jaculatorii, acţiuni de mulţumire, acte de reparaţie, comuniuni spirituale. Şi acestea, în timp ce îţi îndeplineşti obligaţiile: când ridici telefonul, când urci într-un mijloc de transport, când închizi sau deschizi uşa, când treci prin faţa unei biserici, când începi o nouă sarcină, în timp ce o realizezi şi când o termini; toate le vei dedica Tatălui tău Dumnezeu.

Odihniţi-vă în filiaţia divină. Dumnezeu este un tată plin de tandreţe, de dragoste infinită. Spune-i Tată de multe ori pe zi şi spune-i – între patru ochi, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliul şi forţa de a fi fiu al său. Toate acestea alcătuiesc un autentic program de viaţă interioară, pe care trebuie să o canalizezi prin intermediul relaţiilor tale de pietate cu Dumnezeu – puţine, dar constante, insist –, care îţi vor permite să dobândeşti sentimentele şi comportamentul unui fiu bun.

Trebuie să te previn şi împotriva pericolului rutinei – adevărat mormânt al pietăţii –, care se arată frecvent mascată cu ambiţii de a realiza, de a întreprinde gesturi importante, în timp ce se neglijează cu comoditate îndatoririle cotidiene obligatorii, Când percepi insinuarea acestei stări, aşază-te cu sinceritate în faţa Domnului: gândeşte-te dacă nu te-ai plictisit să lupţi mereu cu aceleaşi lucruri, pentru că nu l-ai căutat pe Dumnezeu; uită-te dacă a scăzut – din lipsă de generozitate, de spirit de sacrificiu – perseverenţa fidelă în muncă. Atunci, normele tale de pietate, micile mortificări, activitatea apostolică fără roade imediate, apar ca îngrozitor de sterile. Suntem goi, şi poate începem să visăm la noi planuri, pentru a amuţi vocea Tatălui nostru din ceruri, care cere o totală loialitate. Şi cu un coşmar de mărire în suflet, aruncăm în uitare realitatea cea mai sigură, drumul care, fără îndoială, ne conduce spre sfinţenie: semnal clar că am pierdut punctul de vedere supranatural; convingerea că suntem copii mici; siguranţa că Tatăl nostru va face în noi minuni, dacă reîncepem cu umilinţă.

Ţăruşii vopsiţi în roşu

Mi-au rămas întipărite în mintea mea de copil acele semne care, în munţii din ţinuturile mele, se puneau la marginea drumurilor; mi-au atras atenţia nişte ţăruşi înalţi, de obicei vopsiţi în roşu. Mi s-a explicat că, atunci când ninge şi zăpada acoperă potecile, ogoarele şi păşunile, pădurile, stâncile şi râpele, aceşti pari ies în evidenţă ca un punct de reper sigur, pentru ca toată lumea să ştie tot timpul pe unde este traseul.

În viaţa interioară, se întâmplă ceva asemănător. Sunt primăveri şi veri, dar de asemenea vin şi ierni, zile fără soare şi nopţi fără lună. Nu putem permite ca relaţia cu Isus Cristos să depindă de starea noastră de spirit, de schimbările din caracterul nostru. Aceste atitudini denotă egoism, comoditate, şi prin urmare nu se potrivesc cu dragostea.

De aceea, în momentele de ninsoare şi de viscol, nişte practici de pietate solide – deloc sentimentale –, bine înrădăcinate şi potrivite împrejurărilor proprii ale fiecăruia, vor fi ca aceşti ţăruşi vopsiţi în roşu, care vor continua să ne marcheze calea, până când Domnul va decide să strălucească din nou soarele, să se topească gheţurile, iar inima va reîncepe să vibreze, aprinsă de un foc care, în realitate, nu a fost stins niciodată: a ars mocnit, ascuns de cenuşa unei perioade de încercare, sau de mai puţin avânt, sau de mai puţin sacrificiu.