Lista numerelor

De fiecare dată când simţim în inimă dorinţa de a fi mai buni, de a-i răspunde mai generos Domnului, şi căutăm o călăuză, un punct de reper clar pentru existenţa noastră creştină, Duhul Sfânt ne aduce aminte cuvintele evangheliei: Este bine să vă rugaţi cu perseverenţă şi să nu vă descurajaţi¹. Rugăciunea este fundamentul oricărei lucrări supranaturale; cu rugăciunea suntem atotputernici şi, dacă am renunţa la acest instrument, nu am obţine nimic.

Aş vrea că astăzi, în meditaţia noastră, să ne convingem definitiv de necesitatea de a ne propune să fim suflete contemplative, pe stradă, la muncă, cu o conversaţie continuă cu Dumnezeul nostru, care nu trebuie să scadă în intensitate de-a lungul zilei. Dacă încercăm să urmăm cu loialitate paşii Învăţătorului, acesta este singurul drum.

Rugăciune, dialog

Am păşit deja pe căile rugăciunii. Cum să mergem mai departe? Nu aţi văzut cum atâţia – ei şi ele – par că vorbesc cu ei înşişi, complăcându-se să se asculte? Este o vorbărie aproape continuă, un monolog care insistă neobosit asupra problemelor care îi preocupă, fără a pune la dispoziţie mijloacele pentru a le rezolva, mânaţi, poate, de iluzia morbidă să fie compătimiţi sau să fie admiraţi. S-ar spune că nu cer mai mult.

Când se vrea cu adevărat să se deschidă inima, dacă suntem cinstiţi şi simpli, vom căuta sfatul persoanelor care ne iubesc, care ne înţeleg: discutăm cu tatăl, cu soţia, cu soţul, cu fratele, cu prietenul. Acesta este deja dialog, deşi deseori nu vrem atât de mult să ascultăm, cât să ne descărcăm, să povestim ceea ce ni se întâmplă. Să începem să ne comportăm aşa cu Dumnezeu, siguri că el ne ascultă şi că ne răspunde; şi ne vom adresa lui şi ne vom deschide conştiinţa într-o conversaţie umilă, pentru a-i spune cu încredere tot ce palpită în mintea şi în inima noastră: bucurii, tristeţi, speranţe, amărăciuni, succese, eşecuri, şi chiar detaliile cele mai mărunte ale zilei noastre. Pentru că am constatat că tot ce ţine de noi îl interesează pe Tatăl nostru ceresc.

Pentru unii, toate acestea sunt, poate, familiare; pentru alţii, noi; pentru toţi, dificile. Dar eu, cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem. Ni se poate părea normal să le ignorăm sau să le desconsiderăm pe persoanele pe care le iubim? Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele, dorinţele, gândurile: este ca o prezenţă continuă. La fel este cu Dumnezeu.

Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o unică discuţie intimă şi plină de încredere. Am afirmat şi am scris acest lucru de atâtea ori, o repet încă o dată, pentru că Domnul nostru ne face să vedem – cu exemplul său – că acesta este comportamentul sigur: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: Mulţumesc, Doamne! Când vine un moment dificil: Doamne, nu mă părăsi! Şi acest Dumnezeu blând şi umil cu inima²¹, nu va uita rugăciunile noastre, nici nu va rămâne indiferent, pentru că el a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide²².

Să încercăm, de aceea, să nu pierdem niciodată punctul de vedere supranatural, văzându-l în spatele oricărui eveniment pe Dumnezeu: în faţa a ceea ce este plăcut şi a ceea ce este neplăcut, în faţa consolării... şi a dezolării din cauza morţii unei fiinţe iubite. Mai înainte de toate, discuţia cu Tatăl tău, Dumnezeu, căutându-l pe Domnul în centrul sufletului nostru. Nu este un lucru care poate fi considerat mărunt, neînsemnat: este manifestarea clară a vieţii interioare constante, a autenticului dialog de dragoste. O practică curentă care nu ne va provoca nicio deformare psihologică pentru că – pentru un creştin – trebuie să fie la fel de naturală ca bătaia inimii.

Ca personaj în plus în evanghelie

Când, în aceşti treizeci de ani de preoţie, am insistat cu tenacitate asupra necesităţii rugăciunii, asupra posibilităţii de a transforma existenţa într-o rugăciune continuă, unele persoane m-au întrebat: Dar este posibil să ne comportăm tot timpul aşa? Da, este. Această unire cu Domnul nostru nu ne îndepărtează de lume, nu ne transformă în fiinţe ciudate, străine de schimbarea vremurilor.

Dacă Dumnezeu ne-a creat, dacă ne-a mântuit, dacă ne iubeşte până la a-şi da unicul Fiu pentru noi²⁵, dacă ne aşteaptă – în fiecare zi! – cum aştepta acel tată din parabola fiului risipitor²⁶, cum să nu dorească să îl tratăm cu dragoste? Ciudat ar fi să nu vorbim cu Dumnezeu, să ne îndepărtăm de el, să-l uităm, să ne împrăştiem în activităţi care nu au nimic în comun cu aceste atingeri neîntrerupte ale harului.

Rugăciune vie

Mă voi scula acum şi voi cutreiera cetatea, străzile şi pieţele; şi voi căuta pe iubitul inimii mele³⁴... Şi nu doar cetatea: Voi cutreiera dintr-o parte în alta a lumii – în toate naţiile, în toate popoarele, pe cărări şi pe poteci – pentru a atinge pacea sufletului meu. Şi o descopăr în ocupaţiile zilnice, care nu sunt piedici pentru mine; care sunt – dimpotrivă – cale şi motiv pentru a iubi din ce în ce mai mult şi a mă uni din ce în ce mai mult cu Dumnezeu.

Şi când ne pândeşte – violentă – tentaţia descurajării, a împotrivirilor, a luptei, a supărării, a unei noi nopţi în suflet, ne pune psalmistul pe buze şi în minte acele cuvinte: Voi fi cu el în strâmtorare³⁵. Cât valorează, Isuse, în faţa crucii tale, a mea; în faţa rănilor tale, zgârieturile mele? Cât valorează, în faţa dragostei tale imense, pure şi infinite, această biată greutate pe care ai pus-o tu pe umerii mei? Şi inimile voastre, şi a mea, se umplu de o dorinţă nepotolită, mărturisindu-i – cu fapte – că murim de dragoste³⁶.

Se naşte o sete de Dumnezeu, o fervoare de a-i înţelege lacrimile; de a-i vedea surâsul, chipul... Cred că modul cel mai bun de a exprima aceste sentimente este să repetăm, cu Scriptura: Cum cerbul doreşte apa izvoarelor, aşa tânjeşte sufletul meu după tine, o Dumnezeul meu³⁷!. Iar sufletul înaintează pătruns în Dumnezeu, îndumnezeit: s-a făcut creştinul călător însetat, care îşi deschide gura pentru apele izvorului³⁸.