Lista numerelor

Să deschidem Evanghelia după sfântul Matei, la capitolul 25: Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite². Evanghelistul povesteşte că fecioarele înţelepte au profitat de timp. Discret, se aprovizionează cu uleiul necesar şi sunt pregătite când li se spune: a venit ceasul! Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare³!: şi-au aprins candelele şi s-au grăbit, cu bucurie, să îl primească.

Va veni acea zi, care va fi ultima şi care nu ne sperie: încrezându-ne ferm în harul lui Dumnezeu, suntem dispuşi din acest moment, cu generozitate, cu tărie, cu dragoste pentru detalii, să ne grăbim la această întâlnire cu Domnul, ducând candelele aprinse. Pentru că ne aşteaptă marea sărbătoare din cer. Suntem noi, preaiubiţi fraţi, cei care luăm parte la nunta Cuvântului. Noi, care avem deja credinţă în Biserică, noi, care ne hrănim cu Sfânta Scriptură, care ne bucurăm pentru că Biserica este unită cu Dumnezeu. Gândiţi-vă acum, vă rog, dacă aţi venit la această nuntă în haina de nuntă: examinaţi-vă atent gândurile⁴. Vă asigur pe voi – şi mă asigur şi pe mine – că acest costum de nuntă va fi ţesut cu dragoste pentru Dumnezeu, pe care trebuie să ştim să o punem în cele mai mici detalii. Pentru că stă în firea îndrăgostiţilor să aibă grijă de detalii, inclusiv în acţiunile aparent fără importanţă.

Dar să urmăm firul parabolei. Şi fecioarele nechibzuite ce fac? Începând din acel moment îşi dedică strădaniile pregătirii în aşteptarea soţului: merg să cumpere ulei. Dar s-au hotărât târziu şi, în timp ce mergeau să cumpere ulei, a venit mirele; cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi s-a închis uşa. Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne⁵!”. Nu au rămas inactive: au încercat ceva... Dar au auzit vocea care le răspunde cu duritate: Nu vă cunosc⁶! Nu au ştiut sau nu au vrut să se pregătească cu solicitudinea datorată, şi au uitat să-şi ia măsura de precauţie înţeleaptă de a cumpăra din timp ulei. Le-a lipsit generozitatea pentru a îndeplini până la capăt puţinul care li s-a încredinţat. Aveau, de fapt, la dispoziţie multe ore, dar le-au irosit.

Să ne gândim cu curaj la viaţa noastră. De ce nu găsim, uneori, acele minute pentru a termina cu dragoste lucrul care ne revine şi care este mijlocul sfinţirii noastre? De ce neglijăm obligaţiile familiale? De ce ne grăbim în momentele de rugăciune, în momentele când asistăm la sfânta Liturghie? De ce ne lipsesc seninătatea şi calmul pentru a ne îndeplini îndatoririle şi ne lăsăm fără nicio grabă conduşi de capriciile personale? Mi-aţi putea răspunde: sunt fleacuri. Da, e adevărat: dar aceste fleacuri sunt uleiul, uleiul nostru, care menţine flacăra vie şi lumina aprinsă.

Să încercăm să facem să crească umilinţa noastră. Pentru că doar o credinţă umilă permite să privim cu viziune supranaturală. Şi nu există altă alternativă. Sunt posibile doar două moduri de a trăi pe pământ: sau se trăieşte viaţa supranaturală, sau viaţa animală. Şi tu şi eu nu putem trăi altceva decât viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul²³?. La ce-i foloseşte omului tot ce se află pe pământ, toate ambiţiile inteligenţei şi ale voinţei? Cât valorează acestea, dacă totul se sfârşeşte, dacă totul se afundă, dacă sunt recuzită de teatru toate bogăţiile acestei lumi pământeşti; dacă după aceea este eternitatea pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna?

Acest adverb – pentru totdeauna – a făcut-o mare pe sfânta Tereza a lui Isus. Când ea – copil – a ieşit pe poarta Adaja, traversând zidurile oraşului ei însoţită de fratele său Rodrigo, pentru a merge în ţinuturile maurilor care aveau să îi taie capul pentru Cristos, îi murmura fratelui care obosise: pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna²⁴.

Mint oamenii, când spun pentru totdeauna în legătură cu lucruri trecătoare. Este adevărat, cu un adevăr total, pentru totdeauna, doar în faţa lui Dumnezeu; şi aşa trebuie să trăieşti tu, cu o credinţă care să te ajute să simţi savoarea de miere, dulceaţa cerului, gândindu-te la eternitatea care este pentru totdeauna.

Sunt mii de moduri de a te ruga, vă spun din nou. Fiii lui Dumnezeu nu au nevoie de o metodă, elaborată pe etape şi artificială, pentru a se adresa Tatălui lor. Dragostea este inventivă, iscusită; dacă iubim, vom şti să descoperim căi personale, intime, care să ne ducă la acest dialog continuu cu Domnul.

Ar vrea Dumnezeu ca toate asupra cărora am meditat astăzi să nu treacă pe lângă sufletul nostru ca o furtună de vară: patru picături de ploaie, apoi soarele şi din nou seceta. Această apă a lui Dumnezeu trebuie să se oprească, să ajungă la rădăcini şi să dea rod de virtuţi. Aşa vor trece anii noştri – zile de muncă şi de rugăciune –, în prezenţa Tatălui. Dacă ne lipsesc forţele, vom recurge la dragostea sfintei Maria, învăţătoare a rugăciunii; şi la sfântul Iosif, tată purtător de grijă, pe care îl venerăm atât de mult, care este cel care în această lume a tratat-o cel mai intim pe Maica lui Dumnezeu şi – după sfânta Maria – pe Fiul său divin. Iar ei îi vor prezenta slăbiciunea noastră lui Isus, pentru ca el să o transforme în forţă.

Vă voi întoarce din robie şi vă voi strânge din toate popoarele şi din toate locurile⁷. Ne vom elibera din sclavie, cu rugăciune: ne ştim liberi, zburând într-o oraţie de suflet îndrăgostit, într-un cântec de dragoste, care ne impulsionează să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu. Un nou mod de a păşi pe pământ, un mod divin, supranatural, minunat. Amintindu-i pe atâţia scriitori castilieni din secolul al XVI-lea, poate ne va plăcea să spunem, la rândul nostru: Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, este Cristos cel care trăieşte în mine⁸!.

Se acceptă cu bucurie necesitatea de a munci în această lume, timp de mulţi ani, pentru că Isus are puţini prieteni aici, jos. Să nu respingem obligaţia de a trăi, de a trudi – până la epuizare – în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii. În acest mod, în libertate: In libertatem gloriae filiorum Dei⁹, qua libertate Christus nos liberavit¹⁰; Cu libertatea fiilor lui Dumnezeu, pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o murind pe lemnul crucii.

Am alergat precum cerbul, care tânjeşte după izvoare³⁰; cu gura arsă de sete, uscată. Vrem să bem din acest izvor de apă vie. Fără ciudăţenii, de-a lungul zilei ne mişcăm în acest abundent şi limpede izvor de seve proaspete care urcă spre viaţa veşnică³¹. Cuvintele sunt de prisos, pentru că limba nu reuşeşte să se exprime; acum inteligenţa se linişteşte. Nu se mai reflectă, se priveşte. Şi sufletul începe încă o dată să cânte, cu cântec nou, pentru că se simte şi se ştie privit, de asemenea, cu dragoste de Dumnezeu, în toate clipele.

Nu mă refer la situaţii extraordinare. Sunt, pot foarte bine să fie, fenomene obişnuite ale sufletul nostru: o nebunie din dragoste care, fără spectacol, fără extravaganţe, ne învaţă să suferim şi să trăim, pentru că Domnul ne acordă înţelepciunea. Ce linişte, ce pace, atunci, odată intraţi pe calea îngustă ce duce la viaţă³²!

Ascetică? Mistică? Nu mă interesează. Orice ar fi, mistică sau ascetică, ce contează? Este un dar al lui Dumnezeu. Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul său. Credinţă şi fapte de credinţă: fapte, pentru că Domnul – ai constatat acest lucru de la început, şi l-am subliniat la momentul potrivit – este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplaţie şi este uniune; aceasta trebuie să fie viaţa multor creştini, fiecare mergând înainte pe propria sa cale spirituală – sunt infinite –, în mijlocul grijilor lumii, chiar dacă nici măcar nu şi-au dat seama.

O rugăciune şi un comportament care nu ne îndepărtează de activităţile noastre obişnuite, care în mijlocul acestei strădanii nobile pământeşti ne conduc la Domnul. Ridicând toate aceste corvezi spre Dumnezeu, creatura spiritualizează lumea. Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale.