Lista numerelor

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta¹², ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere¹³. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.

Importanţa luptei

Trebuie să vă previn asupra unei capcane, pe care nu neglijează să o folosească satana – acesta nu ia vacanţă! – pentru a ne alunga pacea. Poate în vreo clipă se insinuează îndoiala, tentaţia de a gândi că se dă înapoi lamentabil sau că abia se avansează; până când capătă forţă convingerea că, în pofida efortului de a ne face mai buni, ne înrăim. Vă asigur că, de obicei, această judecată pesimistă reflectă doar o falsă iluzie, o înşelăciune pe care este bine să o respingem. Se întâmplă de obicei, în aceste cazuri, că sufletul devine mai atent, conştiinţa mai fină, dragostea mai exigentă; sau, se întâmplă că acţiunea harului iluminează cu mai mare intensitate, şi sar în ochi atâtea detalii care, în penumbră, ar trece neobservate. Orice ar fi, trebuie să examinăm atent aceste nelinişti, pentru că Domnul, cu lumina sa, ne cere mai multă umilinţă sau mai multă generozitate. Amintiţi-vă că providenţa lui Dumnezeu ne conduce fără pauze, şi nu-şi micşorează ajutorul său – cu miracole măreţe şi cu miracole mărunte – pentru a-şi duce înainte fiii.

Militia est vita hominis super terram, et sicut dies mercenarii, dies eius²⁵, viaţa omului pe pământ este ca un serviciu militar şi zilele lui trec cu povara muncii. Nimeni nu scapă de acest imperativ; nici leneşii care nu vor şi întârzie să înţeleagă. Ei dezertează din rândurile lui Cristos şi se avântă în alte bătălii pentru a-şi satisface trândăvia, vanitatea, ambiţiile meschine; ajung sclavi ai capriciilor lor.

Dacă lupta este în natura creaturii umane, să încercăm să ne îndeplinim obligaţiile noastre cu tenacitate, rugându-ne şi muncind cu bunăvoinţă, cu intenţie dreaptă, cu privirea aţintită asupra a ceea ce vrea Dumnezeu. Astfel se vor umple năzuinţele noastre de dragoste, şi vom progresa în drumul spre sfinţenie, chiar dacă la sfârşitul zilei vom vedea că încă mai avem de parcurs o mare distanţă.

Reînnoiţi în fiecare dimineaţă, cu un serviam! hotărât – te voi sluji, Doamne! – hotărârea de a nu ceda, de a nu cădea în lenevie sau în neglijenţă, să înfruntăm îndatoririle cu mai multă speranţă, cu mai mult optimism, convinşi că dacă din vreo încăierare ieşim învinşi, putem depăşi această cădere cu un act de dragoste sinceră.

Virtutea speranţei – siguranţa că Dumnezeu ne guvernează cu providenţiala sa omnipotenţă, că ne dă mijloacele necesare – ne vorbeşte de această continuă bunătate a Domnului faţă de oameni, faţă de tine, faţă de mine, mereu dispus să ne asculte, pentru că niciodată nu oboseşte să asculte. Îl interesează bucuriile tale, succesele tale, dragostea ta şi, de asemenea, necazurile tale, durerea ta, eşecurile tale. De aceea, nu spera în el doar când te împiedici din cauza slăbiciunii tale; îndreaptă-te spre Tatăl tău din cer în împrejurările favorabile şi în cele adverse, agăţându-te de protecţia sa milostivă. Şi siguranţa nulităţii noastre personale – nu este nevoie de o mare umilinţă pentru a recunoaşte această realitate: suntem o autentică multitudine de zerouri – se va schimba într-o forţă irezistibilă, pentru că la stânga eului nostru va fi Cristos, şi ce număr incomensurabil rezultă! Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme²⁶?.

Obişnuiţi-vă să îl vedeţi pe Dumnezeu în spatele a toate, să ştiţi că el ne aşteaptă mereu, că ne priveşte şi cere cu dreptate să îl urmăm cu loialitate, fără să abandonăm locul nostru, dat nouă, în această lume. Trebuie să înaintăm cu vigilenţă afectuoasă, cu o preocupare sinceră de a lupta, pentru a nu pierde divina lui companie.

Amestecat în mulţime, unul dintre acei experţi care nu reuşiseră încă să discearnă învăţăturile revelate de Moise, complicate chiar de ei cu o cazuistică sterilă, i-a pus o întrebare Domnului. Isus îşi deschide gura divină pentru a-i răspunde acestui doctor în Lege şi i-a răspuns fără grabă, cu convingerea fermă a celui care a experimentat ceea ce spune: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este asemănătoare acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se întemeiază toată Legea şi Profeţii¹.

Să-l privim acum pe Învăţător împreună cu discipolii săi, în intimitatea sălii Cinei celei de Taină, a Cenacolului. La apropierea momentului patimii sale, inima lui Cristos, înconjurat de cei pe care el îi iubea, izbucneşte în vâlvătăi inefabile: Vă dau o poruncă nouă, le spune; să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii².

Pentru a vă apropia de Domnul prin intermediul paginilor sfintei evanghelii, recomand mereu să vă străduiţi să intraţi cumva în scenă, să participaţi ca un nou personaj. Astfel – ştiu de la atâtea suflete normale şi obişnuite care trăiesc acest lucru – veţi fi încântaţi, ca Maria, care îi sorbea cuvintele Mântuitorului, sau, ca Marta, veţi îndrăzni să exprimaţi sincer neliniştile voastre, până la cele mai mărunte³.

Una dintre primele sale manifestări se concretizează în iniţierea sufletului pe căile umilinţei. Când sincer ne considerăm un nimic; când înţelegem că, fără ajutorul divin, cea mai slabă şi mai lâncedă dintre creaturi ar fi mai bună decât noi; când ne vedem capabili de toate erorile şi de toate ororile; când ne ştim păcătoşi, deşi luptăm cu sârguinţă să ne îndepărtăm de atâta lipsă de fidelitate, cum o să gândim rău despre ceilalţi? Cum s-ar putea hrăni în suflet fanatismul, intoleranţa, îngâmfarea?

Umilinţa ne poartă, ca şi cum ne-ar duce de mână, spre această formă de a-l trata pe aproapele care este cea mai bună: cea de a-i înţelege pe toţi, de a convieţui cu toţi, de a-i scuza pe toţi; de a nu crea diviziuni, nici bariere; de a ne comporta – mereu! – ca instrumente ale unităţii. Nu zadarnic există în adâncul omului o aspiraţie spre pace, spre unitate cu semenii săi, spre respectul reciproc al drepturilor persoanei, astfel încât această grijă să se transforme în fraternitate. Reflectă o urmă a ceea ce este mai valoros în condiţia noastră umană: dacă toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, fraternitatea nu se reduce la un subiect, nici nu pare un ideal iluzoriu: apare ca un obiectiv dificil, dar real.

În faţa tuturor cinicilor, a scepticilor, a celor lipsiţi de dragoste, a celor care au transformat propria lor laşitate într-o mentalitate, noi, creştinii, trebuie să demonstrăm că această iubire este posibilă. Poate sunt multe dificultăţi dacă ne comportăm astfel, pentru că omul a fost creat liber şi ţine de el să se revolte inutil şi cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu: dar este posibil şi este real, pentru că acest comportament se naşte în mod necesar ca o consecinţă a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii pentru Dumnezeu. Dacă tu şi eu vrem, Isus Cristos de asemenea vrea. Atunci vom înţelege cu toată profunzimea şi fecunditatea durerea, sacrificiul şi dăruirea necondiţionată în convieţuirea zilnică.