Lista numerelor

Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi, să vă feriţi de desfrâu; fiecare dintre voi să ştie păstra corpul său cu sfinţenie şi respect, nu cu dorinţă pătimaşă, ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu¹². Îi aparţinem total lui Dumnezeu, cu suflet şi trup, cu carnea şi cu oasele, cu simţurile şi cu puterile. Rugaţi-l cu încredere: Isuse, păstrează inima noastră! O inimă mare, puternică şi caldă, şi afectuoasă, şi delicată, revărsând de caritate pentru tine, pentru a sluji toate sufletele.

Trupul nostru este sfânt, templul lui Dumnezeu, precizează sfântul Paul. Această remarcă a apostolului îmi aduce în minte chemarea universală la sfinţenie, pe care învăţătorul o adresează oamenilor: Estote vos perfecti sicut et Pater vester caelestis perfectus est¹³. Tuturor, fără discriminare de niciun fel, ne cere Domnul răspuns la har; fiecăruia, în conformitate cu situaţia sa personală, îi cere practicarea virtuţilor proprii fiilor lui Dumnezeu.

De aceea, amintindu-vă acum că un creştin trebuie să păstreze o castitate perfectă, mă refer la toţi: la cei singuri, care trebuie să menţină o abstinenţă strictă; şi la cei căsătoriţi, care trăiesc cast îndeplinind obligaţiile proprii stării lor.

Cu spiritul lui Dumnezeu, castitatea nu pare o greutate chinuitoare şi umilitoare. Este o afirmaţie plină de bucurie: iubirea, stăpânirea de sine, învingerea de sine nu le dă carnea, nici nu vin din instinct; provine din voinţă, mai ales dacă este unită cu voinţa Domnului. Pentru a fi caşti – şi nu doar continenţi sau cinstiţi –, trebuie să supunem pasiunile raţiunii, dar dintr-un motiv înalt, dintr-un impuls de dragoste.

Compar această virtute cu nişte aripi care ne permit să transmitem poruncile, doctrina lui Dumnezeu, în toate colţurile pământului, fără teamă că ne vom murdări de noroi. Aripile – şi ale acelor păsări maiestuoase, care se înalţă până acolo unde norii nu ajung – au o greutate, şi mai mare. Dar dacă ar lipsi, nu ar exista zborul. Întipăriţi-vă acest lucru în minte, hotărâţi să nu cedaţi dacă simţiţi atingerea ispitei, care se insinuează prezentând puritatea drept o greutate insuportabilă: curaj, sus! Până la soare, vânători de dragoste.

Toată inima dăruită

Trebuie să vă reamintesc că nu veţi găsi fericirea în afara obligaţiilor voastre creştine. Dacă le abandonaţi, ar rămâne o remuşcare cruntă şi aţi fi nişte nefericiţi. Chiar şi lucrurile cele mai obişnuite care aduc puţină fericire, şi care sunt legitime, pot deveni atunci amare ca fierea, acre ca oţetul, respingătoare ca mirosul de pucioasă.

Fiecare dintre voi, şi eu de asemenea, ne încredinţăm lui Isus: Doamne, eu îmi propun să lupt şi ştiu că Tu nu pierzi bătălii; şi înţeleg că, dacă uneori le pierd, este pentru că m-am îndepărtat la tine! Ia-mă de mână şi nu te bizui pe mine, nu mă lăsa!

Vă veţi gândi: Tată, da, sunt atât de fericit! Da, îl iubesc pe Isus Cristos! Da, chiar dacă sunt din lut, vreau să ajung la sfinţenie, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al preasfintei sale mame! Nu mă îndoiesc; doar te previn cu aceste exortaţii, pentru cazul în care apare vreo dificultate.

În acelaşi timp, trebuie să îţi repet că existenţa creştinului – a ta şi a mea – este una de dragoste. Această inimă a noastră s-a născut pentru a iubi. Şi când nu i se dă un sentiment pur, şi curat, şi nobil, este învinsă şi se umple de mizerie. Adevărata dragoste pentru Dumnezeu – curăţenia vieţii, prin urmare – se află la fel de departe de senzualitate ca de insensibilitate, de orice sentimentalism ca de absenţa sau duritatea inimii.

Este păcat să nu ai inimă. Sunt nişte nefericiţi cei care nu au învăţat niciodată să iubească cu tandreţe. Noi, creştinii, suntem îndrăgostiţi de dragoste: Domnul nu ne vrea seci, rigizi, ca o materie inertă. Ne vrea impregnaţi de duioşia sa! Cel care pentru Dumnezeu renunţă la o dragoste omenească nu este un singuratic, ca aceste persoane triste, nefericite şi deprimate, pentru că au dispreţuit generozitatea de a iubi curat.

Dacă, din păcate, cineva cade, trebuie să se ridice imediat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, care nu va lipsi dacă folosim mijloacele, trebuie să ajungem cât mai repede la căinţă, la sinceritatea umilă, la ispăşire, astfel încât înfrângerea de moment să se transforme într-o mare victorie a lui Isus Cristos.

Obişnuiţi-vă de asemenea să porniţi lupta în punctele care sunt departe de zidurile de susţinere ale fortăreţei. Nu se poate face echilibristică la graniţele răului: trebuie să evităm cu forţă voluntarul in causa, trebuie să respingem până la cea mai mică lipsă de dragoste; şi trebuie să hrănim dorinţa unui apostolat creştin, continuu şi fecund, care are nevoie de sfânta puritate drept liant şi de asemenea drept unul dintre roadele sale cele mai caracteristice. În plus, trebuie să umplem timpul mereu cu o muncă intensă şi responsabilă, căutând prezenţa lui Dumnezeu, pentru că nu trebuie să uităm niciodată că am fost cumpăraţi cu mare preţ şi că suntem templul Duhului Sfânt.

Şi ce alte sfaturi vă sugerez? Procedeele pe care le-au utilizat mereu creştinii care încercau cu adevărat să îl urmeze pe Cristos, aceleaşi pe care le-au folosit acei primii care au simţit suflarea lui Isus: relaţia asiduă cu Domnul în Euharistie, invocarea filială a Preasfintei Fecioare, umilinţa, cumpătarea, mortificarea simţurilor – nu este bine să priveşti ceea ce nu este legitim să doreşti, avertiza sfântul Grigore cel Mare²⁴– şi penitenţa.

Îmi veţi spune că toate acestea rezumă, fără nimic în plus, viaţa creştină. Cu siguranţă nu se poate separa puritatea, care este dragoste, de esenţa credinţei noastre, care este caritate, continua îndrăgostire de Dumnezeu care ne-a creat, care ne-a mântuit şi care ne ia continuu de mână, deşi într-o multitudine de împrejurări nu observăm asta. Nu ne poate abandona. Sionul zicea: „Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat!” Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul sânului ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine²⁵. Nu vă insuflă aceste cuvinte o bucurie imensă?