Lista numerelor

Să ne întrebăm din nou, în prezenţa lui Dumnezeu: Doamne, de ce ne-ai dat această putere? De ce ai pus în noi această facultate de a te alege sau de a te respinge? Tu vrei ca noi să folosim aşa cum trebuie această capacitate a noastră. Doamne, ce vrei să fac¹⁷? Iar răspunsul delicat, concis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹⁸.

Vedeţi? Libertatea îşi dobândeşte adevăratul sens atunci când se exercită în slujba adevărului care eliberează, când se foloseşte în căutarea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne dezleagă de toate servituţile. În fiecare zi creşte dorinţa mea de a vesti cu voce tare această insondabilă bogăţie a creştinului: Libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu¹⁹! Aici se rezumă voinţa bună, care ne învaţă să urmărim binele, după ce îl deosebim de rău²⁰.

Mi-ar plăcea să meditaţi asupra unui punct fundamental, care ne confruntă cu responsabilitatea conştiinţei noastre. Nimeni nu poate să aleagă pentru noi: Iată aici gradul suprem de demnitate în oameni: faptul că prin ei înşişi, şi nu prin alţii, se îndreaptă spre bine²¹. Mulţi am moştenit de la părinţii noştri credinţa catolică şi, prin harul lui Dumnezeu, de când am primit Botezul, abia născuţi, a început în suflet viaţa supranaturală. Dar trebuie să reînnoim de-a lungul existenţei – şi chiar de-a lungul fiecărei zile – hotărârea de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile. Este creştin, cu adevărat creştin, cel care se supune imperativului unicului Cuvânt al lui Dumnezeu²², fără să pună condiţii acestei ascultări, gata să reziste tentaţiei diavolului cu aceeaşi atitudine ca Isus: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti²³.

Responsabili în faţa lui Dumnezeu

Dumnezeu l-a făcut pe om de la început şi l-a lăsat în mâinile liberului său arbitru (Ecl 15,14). Acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut libertate de alegere⁴¹. Suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu pentru toate acţiunile pe care le realizăm liber. Nu încape aici anonimatul; omul se găseşte în faţa Domnului său şi în voinţa lui stă să se hotărască să trăiască fie ca prieten, fie ca duşman. Aşa începe drumul luptei interioare, care este o întreprindere pentru toată viaţa pentru că, atâta timp cât durează trecerea noastră pe acest pământ, nimeni nu a atins plenitudinea libertăţii sale.

În plus, credinţa noastră creştină ne face să le asigurăm tuturor un climat de libertate, începând cu îndepărtarea oricărui tip de constrângeri înşelătoare în prezentarea credinţei noastre. Dacă ne târâm după Cristos, credem fără să vrem; se foloseşte atunci violenţa, nu libertatea. Fără să vrei, poţi intra în biserică; fără să vrei, te poţi apropia de altar; fără să doreşti, poţi să primeşti sfântul sacrament. Dar poate să creadă doar cel care îşi doreşte⁴². Şi devine evident că, ajungând la vârsta raţiunii, se cere libertate personală pentru a intra în Biserică şi pentru a răspunde la continuele chemări pe care Domnul ni le adresează.

În parabola invitaţilor la cină, capul familiei, după ce află că unii dintre cei care trebuia să vină la petrecere s-au scuzat invocând motive neîntemeiate, îi ordonă servitorului: Ieşi la drumuri şi la garduri şi, pe cei pe care îi vei găsi, sileşte-i să intre – compelle intrare⁴³ – . Nu este aceasta constrângere? Nu este folosire a violenţei împotriva libertăţii legitime a fiecărei conştiinţe?

Dacă medităm asupra evangheliei şi analizăm învăţăturile lui Isus, nu vom confunda aceste ordine cu constrângerea. Vedeţi în ce mod Cristos sugerează mereu: Dacă vrei să fii perfect..., Dacă vreunul vrea să mă urmeze... Acest compelle intrare nu conţine violenţă nici fizică, nici morală: reflectă avântul exemplului creştin, care arată în acţiunile sale puterea lui Dumnezeu: Priviţi cum atrage Tatăl: se delectează învăţând, fără să impună. Aşa atrage spre el⁴⁴.

Când se respiră această atmosferă a libertăţii, se înţelege clar că a face rău nu este o eliberare, ci o sclavie. Cel care păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu îşi păstrează liberul arbitru în ceea ce priveşte libertatea faţă de constrângere, dar l-a pierdut în ceea ce priveşte libertatea faţă de vinovăţie⁴⁵. Va spune, probabil, că s-a comportat după preferinţele sale, dar nu va reuşi să vorbească cu vocea adevăratei libertăţi: pentru că s-a făcut sclavul a ceea ce a ales, şi a ales ceea ce este mai rău, absenţa lui Dumnezeu, şi acolo nu există libertate.

Vă repet: nu accept altă sclavie decât aceea a dragostei lui. Şi asta pentru că, aşa cum am spus deja în alte momente, religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu tolerează să trăiască la fel ca un animal, care nu este mulţumit – nu este liniştit – dacă nu stabileşte o legătură şi dacă nu-l cunoaşte pe Creator. Vă vreau rebeli, liberi de orice legătură, pentru că vă vreau – ne vrea Cristos! – fii ai lui Dumnezeu. Sclavie sau filiaţie divină: iată aici dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu, sau sclavi ai mândriei, ai senzualităţii, ai acestui egoism neliniştit în care atâtea suflete par să se zbată.

Dragostea lui Dumnezeu marchează drumul adevărului, al dreptăţii, al binelui. Când ne hotărâm să îi răspundem Domnului: Libertatea mea pentru tine, ne găsim eliberaţi de toate lanţurile care ne legau de lucruri fără importanţă, de preocupări ridicole, de ambiţii meschine. Iar libertatea – comoară inestimabilă, perlă minunată pe care ar fi trist să o aruncăm animalelor⁴⁶ – este folosită în întregime învăţând să facem binele⁴⁷.

Aceasta este libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Creştinii fricoşi – stingheri sau invidioşi – în comportamentul lor, în faţa libertinajului celor care nu au primit cuvântul lui Dumnezeu, vor demonstra că au o înţelegere jalnică a credinţei noastre. Dacă împlinim cu adevărat legea lui Cristos – dacă ne străduim să o îndeplinim, pentru că nu totdeauna reuşim –, vom descoperi că avem această minunată îndrăzneală a spiritului, care nu are nevoie să caute în alt loc sensul celei mai depline demnităţi umane.

Credinţa noastră nu este o povară, nici o limitare. Ce înţelegere jalnică a adevărului creştin ar arăta persoana care ar judeca aşa! Când îl alegem pe Dumnezeu, nu pierdem nimic, câştigăm totul: cel care cu preţul sufletului său îşi va fi găsit viaţa, o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa pentru mine, o va găsi⁴⁸.

Am tras biletul câştigător, premiul I. Când ceva ne împiedică să vedem asta cu claritate, să examinăm interiorul sufletului nostru, poate există puţină credinţă, puţină conversaţie personală cu Dumnezeu, puţină viaţă de rugăciune. Trebuie să îl rugăm pe Domnul – prin intermediul mamei lui şi mamei noastre – să ne sporească dragostea faţă de el, să ne acorde harul de a savura dulcea lui prezenţă; pentru că doar atunci când se iubeşte se ajunge la libertatea cea mai deplină: aceea de a nu dori să abandonăm niciodată, pentru întreaga veşnicie, obiectul dragostei noastre.

Vă voi întoarce din robie şi vă voi strânge din toate popoarele şi din toate locurile⁷. Ne vom elibera din sclavie, cu rugăciune: ne ştim liberi, zburând într-o oraţie de suflet îndrăgostit, într-un cântec de dragoste, care ne impulsionează să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu. Un nou mod de a păşi pe pământ, un mod divin, supranatural, minunat. Amintindu-i pe atâţia scriitori castilieni din secolul al XVI-lea, poate ne va plăcea să spunem, la rândul nostru: Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, este Cristos cel care trăieşte în mine⁸!.

Se acceptă cu bucurie necesitatea de a munci în această lume, timp de mulţi ani, pentru că Isus are puţini prieteni aici, jos. Să nu respingem obligaţia de a trăi, de a trudi – până la epuizare – în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii. În acest mod, în libertate: In libertatem gloriae filiorum Dei⁹, qua libertate Christus nos liberavit¹⁰; Cu libertatea fiilor lui Dumnezeu, pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o murind pe lemnul crucii.