Lista numerelor

Continuă scena din evanghelie: şi au trimis discipolii lor – ai fariseilor – cu irodienii, să-i zică: Învăţătorule⁴. Iată cu ce şiretenie îi spun Învăţătorule; se prefac că îi sunt admiratori şi prieteni, îi acordă un tratament care este rezervat autorităţii de la care se aşteaptă să se primească o învăţătură. Magister, scimus quia verax es⁵, ştim că eşti sincer... ce viclenie infamă! Aţi văzut o duplicitate mai mare? Mergeţi prin această lume cu grijă. Să nu fiţi circumspecţi, neîncrezători; cu toate acestea, trebuie să simţiţi pe umerii voştri – amintiţi-vă acea imagine a bunului păstor care apare în catacombe – greutatea acestei oi, care nu este un singur suflet, ci Biserica întreagă, omenirea întreagă.

Acceptând cu generozitate această responsabilitate, fiţi îndrăzneţi şi fiţi prudenţi pentru a apăra şi proclama drepturile lui Dumnezeu. Şi atunci, datorită integrităţii comportamentului vostru, mulţi vă vor considera şi vă vor numi învăţători, fără ca voi să pretindeţi acest lucru: nu căutăm gloria pământească. Dar să nu vă miraţi dacă, între atâţia care se apropie de voi, se insinuează cei care se prefac doar că vă admiră. Întipăriţi-vă în suflete ceea ce m-aţi auzit spunând de repetate ori: nici calomniile, nici şoaptele, nici respectul omenesc, nici preocupare pentru ce vor spune alţii, şi cu atât mai puţin laudele ipocrite, nu trebuie să ne împiedice niciodată să ne facem datoria.

A acţiona cu intenţie dreaptă

Dacă în fiecare moment nu extragem din evanghelie concluzii pentru viaţa actuală, înseamnă că nu medităm suficient asupra ei. Mulţi sunteţi tineri; alţii aţi ajuns deja la maturitate. Toţi vreţi, vrem – dacă nu, nu am fi aici –, să producem roade bune. Încercăm să punem, în comportamentul nostru, spiritul de sacrificiu, râvna de a negocia cu talantul pe care Domnul ni l-a încredinţat, pentru că simţim zelul divin pentru suflete. Dar nu ar fi pentru prima dată când, în pofida buneivoinţe, cineva cade în capcana acestei adunături – ex pharisaeis et herodianis¹¹– compusă, poate, din cei care, într-un fel sau altul, pentru că sunt creştini, ar trebui să apere drepturile lui Dumnezeu şi, în schimb, aliaţi şi identificaţi cu interesele forţelor răului, îi înconjură insidios pe alţi fraţi în credinţă, pe alţi slujitori ai aceluiaşi Mântuitor.

Fiţi prudenţi şi lucraţi mereu cu simplitate, virtute atât de proprie unui bun fiu al lui Dumnezeu. Fiţi naturali în limbajul vostru şi în comportarea voastră. Ajungeţi la fondul problemelor; nu rămâneţi la suprafaţă. Ţineţi seama că trebuie să ne aşteptăm cu anticipaţie la dezgustul celorlalţi şi la cel propriu, dacă dorim cu adevărat să îndeplinim cu sfinţenie şi cu bărbăţie obligaţiile noastre de creştini.

Fiecăruia ce e al său

Citiţi cu atenţie scena din evanghelie, pentru a profita de aceste lecţii minunate despre virtuţile care trebuie să ilumineze modul nostru de a acţiona. Odată încheiat preambulul ipocrit şi adulator, fariseii şi irodienii ridică problema lor: Spune-ne dar, ce crezi: este învoit să-i dai cezarului tribut, sau nu¹⁷? Observaţi acum – scrie Ioan Gură de Aur– viclenia lor; pentru că nu spun; explică-ne ce este bun, convenabil, legitim, ci spune ce crezi. Sunt obsedaţi să îl trădeze şi să îl facă odios în ochii puterii politice¹⁸. Cum însă Isus le cunoştea răutatea, zise: Ce mă puneţi la încercare, făţarnicilor? Arătaţi-mi moneda cu care se plătesc dările. Îi aduseră un dinar. El îi întrebă: A cui este această figură şi inscripţia? Îi răspunseră: A cezarului. Atunci el le zice: Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce îi aparţine cezarului, iar ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, lui Dumnezeu¹⁹.

Vedeţi că dilema este veche, la fel cum clar şi fără echivoc este răspunsul Învăţătorului. Nu este – nu există – o contrapunere între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor; între exercitarea îndatoririlor şi drepturilor noastre civice şi a celor religioase; între râvna de a construi şi de a face mai bună cetatea temporală şi convingerea că trecem prin această lume ca pe un drum care ne duce în patria cerească.

Şi aici se manifestă această unitate a vieţii care – nu voi obosi să o repet – este o condiţie esenţială, pentru cei care încearcă să se sfinţească în mijlocul împrejurărilor obişnuite ale muncii lor, ale relaţiilor familiale şi sociale. Isus nu admite această divizare: Nimeni nu poate servi la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui²⁰. Alegerea exclusivă a lui Dumnezeu pe care o face un creştin când răspunde pe deplin chemării sale, îl împinge să îndrepte totul spre Domnul şi, în acelaşi timp, să-i dea, de asemenea, aproapelui tot ceea ce de drept îi corespunde.

Nu-i potrivit să invocăm motive aparent pioase, pentru a-i spolia pe alţii de ceea ce li se cuvine: Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu, şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos²¹. Dar de asemenea se înşală cel care se eschivează de la a-i da Domnului dragostea şi închinarea – adorarea – care îi sunt datorate în calitate de Creator şi Tată al nostru; şi cel care nu îi îndeplineşte poruncile, cu falsa scuză că vreuna este incompatibilă cu slujirea oamenilor, pentru că în mod clar arată sfântul Ioan că după aceasta recunoaştem că iubim copiii lui Dumnezeu, că îl iubim pe Dumnezeu şi îndeplinim poruncile lui. dragostea lui Dumnezeu aceasta este: să-i păstrăm poruncile. Iar poruncile lui nu sunt grele²².

Poate îi veţi auzi pe mulţi – în numele funcţionalităţii, când nu al carităţii! – care perorează şi inventează teorii, cu scopul de a micşora din demonstraţiile de respect şi de omagiu faţă de Dumnezeu. Tot ce ar fi pentru onorarea Domnului li se pare excesiv. Nu-i băgaţi în seamă: voi vedeţi-vă de drumul vostru. Aceste elucubraţii se limitează la controverse care nu duc la nimic, decât la scandalizarea sufletelor şi la împiedicarea îndeplinirii poruncii lui Isus Cristos, de a da fiecăruia ce este al său, de a practica cu delicată fermitate virtutea sfântă a dreptăţii.

Îndatoriri de dreptate faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni

Întipăriţi-vă bine acest lucru în suflete, pentru că se observă în comportament: mai întâi, dreptate faţă de Dumnezeu. Aceasta este piatra de încercare a adevăratei foame şi sete de dreptate²³, care o distinge de zarva invidioşilor, a răutăcioșilor, a egoiştilor şi a hrăpăreţilor... Pentru că a-i nega Creatorului şi Mântuitorului nostru recunoaşterea abundentului şi inefabilului bine pe care ni-l acordă înseamnă cea mai cumplită şi mai ingrată dintre nedreptăţi. Voi, dacă cu adevărat vă străduiţi să fiţi drepţi, vă veţi gândi des la dependenţa voastră de Dumnezeu – întrucât ce bun ai, fără să-l fi primit²⁴?–, pentru a vă umple de recunoştinţă şi de dorinţa de a răspunde unui Tată care ne iubeşte la nebunie.

Atunci se va reînnoi în voi spiritul bun al pietăţii filiale, care vă va face să îl trataţi pe Dumnezeu cu căldură din inimă. Când ipocriţii seamănă în jurul vostru îndoiala dacă Domnul are dreptul să vă ceară atât de mult, nu vă lăsaţi înşelaţi. Dimpotrivă, puneţi-vă în prezenţa lui Dumnezeu fără condiţii, docili, ca lutul în mâna olarului²⁵, şi mărturisiţi supuşi: Deus meus et omnia! Tu eşti Dumnezeul meu şi totul. Şi dacă vreodată vine lovitura neaşteptată, supărarea nemeritată din partea oamenilor, veţi şti să cântaţi cu bucurie reînnoită: facă-se, împlinească-se, fie lăudată şi în veci slăvită dreapta şi buna voinţă a lui Dumnezeu, asupra tuturor lucrurilor. Amin. Amin.